„Asta si vreau. Sa imi aduc adevarul inapoi”

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 11 iulie 2010

Andrei Culea devine un simbol fara sa stie si fara s-o fi dorit. Un simbol controversat, indoielnic, efemer, dar, totusi, un simbol. El devine, treptat, romanul care a sfidat moartea doar pentru a gasi un loc de munca bine platit. Acesta este un adevar aproximativ, dar suficient, totusi, pentru o mediatizare de amploare. Aproximativ, fiindca a sfidat moartea in totala necunostinta de cauza. Daca eroismul inseamna luciditate, atunci omul nostru nu este in nici un caz un erou. Este, in schimb, un pion incontrolabil intr-un perfect joc al hazardului. Povestea lui este ametitoare tocmai din aceasta cauza. Nimeni nu s-ar urca, astazi, intre rotile trenului de aterizare ale unui avion daca n-ar vrea cu disperare sa ajunga la o anumita destinatie fara sa fie inregistrat de autoritati. Nici macar vreun James Bond care si-ar imagina ca trece pe sub nasul cine stie caror servicii de informatii, castigand razboiul din culise pentru intreaga umanitate. Andrei Culea a facut-o. S-a ascuns cu dibacie pe aeroportul din Viena, a asteptat cu rabdare pana cand planul lui a devenit posibil, s-a ascuns in trenul de aterizare al unui avion, dandu-si seama, abia atunci, ca, de fapt, nu avea niciun plan. Era doar o competitie cu vigilenta autoritatilor si o ruleta a destinului. A castigat competitia. Acum, urma ruleta. Unde ar fi putut sa mearga acel avion? La Roma? La New York? La Kabul? Nicaieri? Pentru romanul nostru, la drept vorbind, acel avion nu mergea nicaieri.

Andrei nu are decat patru clase, nu stie sa citeasca, nu are nicio notiune de geografie si, cu atat mai putin, de geopolitica. Pentru el, orice destinatie era un nou inceput. Plecase din satul lui dobrogean, anonim, pierdut dincolo de toate hartile, spre Viena. Precum Badea Cartan spre imparatul Franz Iosef, acum doua veacuri si mai bine. La Viena, constatase ca nu pricepe nimic. Nici din ce vorbeau oamenii, nici din ce scria pe strazi (cum ar fi putut?), nici macar din gesticulatie, fiindca austriecii nu sunt prea expansivi in comunicare. Si atunci si-a spus ca merita sa incerce altceva. Nu de alta, dar asa i-a venit lui pe chelie. Marea cascadorie a momentului a fost realizata de un roman care nu stia ca face vreo cascadorie si care nu voia sa ajunga decat in alt sat decat cel in care traise pana atunci. A cazut, lesinat de frig, pe pista unui aeroport necunoscut. Era la Londra. Dupa ce si-a revenit, si-a spus ca soarta i-o fi ales Londra drept inceput al noii lui vieti. A fost arestat si eliberat, fiindca nu incalcase alte legi decat cele ale gravitatiei si supravietuirii. Avea pasaport european. A dat interviuri, s-a scarpinat in cap ca sa-si explice cum naiba a ajuns unde a ajuns. Apoi, in sinea lui, a zambit. Daca ajunsese, totusi, undeva, insemna ca avea sa reuseasca. Intrebat de ziarul „Diaspora romaneasca” din Londra de ce facuse toate aceste lucruri imposibile si inimaginabile, Andrei Culea a raspuns, dezarmant de simplu: „Ca sa imi aduc adevarul inapoi.” Patru clase, o uriasa aventura si o propozitie absolut memorabila. Care, in simplitatea ei, merita analizata si traita. Cati dintre noi ne luptam ca sa ne aducem adevarul inapoi?


Etichete: , , ,

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!