1989: DUPĂ 25 DE ANI…

Articol publicat in sectiunea Poveşti româneşti, Reportajul săptămânii pe data 22 decembrie 2014

Diaspora romaneasca_1989. Dupa 25 de ani...

Ce mai știm despre decembrie 1989? Au trecut 25 de ani, o clipă pentru cei care au fost ACOLO și au impregnat în memorie fiecare gest, dar o pagină cam îngălbenită de istorie pentru cei care nu existau atunci sau erau pur și simplu în altă parte. Căci nu toți cei care aveau ochii deschiși în acel decembrie vedeau prea bine ce se întâmplă.

Nu e un roman polițist în care ne chinuim să găsim vinovații. E o trăire. O succesiune de momente pe care le-am interiorizat, fie că eram în stradă, atunci, sau nu. Și, dacă n-am fost, ce ne putem imagina despre acel moment, astfel încât imaginația noastră să se suprapună cu realitatea faptelor? Avem nevoie de câteva repere istorice și de câteva gânduri legate de ele. Apoi putem reface totul, așa cum s-ar putea să fi fost.

 

 

Revoluția. Exercițiu de imaginație

 

Ce mai știm despre decembrie 1989? Au trecut douăzeci și cinci de ani, o clipă pentru cei care au fost ACOLO și au impregnat în memorie fiecare gest, dar o pagină cam îngălbenită de istorie pentru cei care nu existau atunci sau erau, pur și simplu, în altă parte. Căci nu toți cei care aveau ochii deschiși în acel decembrie vedeau prea bine ce se întâmplă. De fapt, aproape nimeni nu înțelegea totul. Erau multe întrebări și puține răspunsuri. Acum, răspunsurile s-au mai înmulțit, dar nu acoperă întreaga suprafață a întrebărilor. Mai rămân, pe planeta Revoluției, continente necunoscute.

Dar, în această explozie incredibilă, nu este vorba doar despre întrebări și răspunsuri. Nu e un joc în care completăm cuvintele lipsă și câștigăm un premiu dacă am rezolvat enigma. Nu e nici măcar un roman polițist în care ne chinuim să găsim vinovații. E o trăire. O succesiune de momente pe care le-am interiorizat, fie că eram în stradă, atunci, sau nu. Și, dacă n-am fost, ce ne putem imagina despre acel moment, astfel încât imaginația noastră să se suprapună cu realitatea faptelor? Avem nevoie de câteva repere istorice și de câteva gânduri legate de ele. Apoi putem reface totul, așa cum s-ar putea să fi fost.

 

Timișoara

Diaspora romaneasca_1989. Dupa 25 de ani2

Ce putea să-i adune pe oamenii aceia din fața casei pastorului Lazlo Tokes, în 16 decembrie 1989? Recitim povestea sau o ascultăm la televizor, și parcă ne scapă ceva. Oamenilor acelora nu le mai era frică. Protestând, fără nicio șansă, împotriva expulzării preotului, depășeau o barieră. Valul de studenți și muncitori care li s-a alăturat a transformat protestul în altceva. Începea o revoltă ai cărei eroi nu visau, încă, să ajungă la o adevărată revoluție. Ceea ce se întâmpla era, deja, imposibil. Dar, în ciuda unui adevărat război civil, cu trupe de infanterie, mitraliere și tancuri împotriva unor oameni care nu erau înarmați nici măcar cu un băț de chibrit, Timișoara rezistă. Într-o atmosferă neagră, plină de haos și de sânge, cu împușcături în toate cartierele, cu morți și răniți pe străzi, în holuri de bloc sau chiar în apartamentele lor, din ce în ce mai înverșunată, Timișoara rezistă.

Iată cum povestește, sec, aproape neutru, jurnalistul francez Marc Semo, de la cotidianul Libération: „Nu mai erau tramvaie, nu mai era electricitate în majoritatea cartierelor. Pe alocuri, câte o căruță țigănească, răsturnată, cu calul împușcat în bătălie. (…) În Giroc, Lucian, muncitor de 27 de ani, asistă la o scenă ciudată. E 17 decembrie, ora 21. Un grup de manifestanți atacă un cordon al armatei române cu pietre și sticle incendiare. Soldații nu se mișcă, evitând doar proiectilele, dar, în fruntea lor, cu cascheta pe cap, ofițerul care îi comandă armează pistolul-mitralieră AKM și trage asupra mulțimii.

Cartierul Operei. Pentru prima oară, apar drapele de pe care erau scoase simbolurile comuniste. O librărie arde, iar cartea Conducătorului se consumă pe trotuar. Armata a înconjurat piața, în care se află peste 10.000 de oameni. Noi focuri de armă. Luminița Boțoc, 13 ani, cade secerată în fața Catedralei. Petru Hațegan se prăbușește la zece metri de ea. Marius Miron are timp să vadă soldații țintind, înainte de a cădea, rănit, în Piața Libertății. Ioan Șeitan e împușcat în fața tipografiei. Vasile Cârstea în fața Operei. În campusul universitar, studenții se mobilizează și ies în stradă. Trupele îi așteaptă în parcul Neptun.”

Reportajul lui Semo a făcut înconjurul Europei, aducând mărturii pe care televiziunile nu le-ar fi putut înregistra. (El poate fi regăsit, acum, după 25 de ani, într-o carte abia apărută la Paris („Jurnaliști francezi în România comunistă”, coordonată de Radu Ciobotea – nota red.). Scenele sunt incredibile. În timp ce unii manifestanți cad secerați de pistoale automate, ceilalți continuă protestul, iar studenții ies la luptă, știind că se va trage în ei în parcul Neptun. Sunt momente care spun enorm despre români, despre dorința lor de libertate, fără întârziere, acum, cu orice preț.

În zilele următoare, gata să sacrifice totul, Timișoara a continuat să reziste până când armata, uluită de curajul sutelor de mii de locuitori, a trecut de partea revoluționarilor. În 20 decembrie, de la balconul Operei a fost proclamată o nouă conducere a țării, Frontul Democratic, care cerea toate drepturile care se cuvin unei națiuni demne și europene. La București nu se întâmplă, încă, nimic. Dar lucrurile nu aveau să mai rămână așa.

 

București

Diaspora romaneasca_1989. Dupa 25 de ani3

Odată cu Bucureștiul, intrăm în epoca televiziunii. Începe Revoluția în direct, cea urmărită cu sufletul la gură de întregul Occident, cea prinsă „pe viu” de primii jurnaliști care au reușit să treacă frontiera. Dezastrul regimului aflat la putere începe odată cu mitingul convocat de Nicolae Ceaușescu și continuă în zilele următoare, cu incredibila fugă a dictatorului. 21 și 22 sunt, totuși, zilele „curate”, în care bucureștenii se bat cu armata și miliția și în care niciun joc politic nu începuse încă. Iată cum descrie Veronique Soulé (Libération, 22 decembrie 1989) acest moment: „Câteva mii de manifestanți inundă Calea Victoriei și bulevardul Magheru. Ard portretele lui Ceaușescu și rup drapelele românești. Tunuri cu apă, cartușe trasoare, gaze lacrimogene sunt folosite de către forțele speciale ale Ministerului de Interne. Rafale de arme automate se aud, în timp ce elicoptere survolează orașul. Fapt notabil, armata nu pare implicată în represiune. Se spune că ofițeri din Securitate au îmbrăcat uniforme de soldați. Poate este semnul unei fracturi între armată și regim.”

La București începe, odată cu seara de 22 decembrie, infernul teroriștilor, masacrarea haotică a civililor, lupta oarbă între diverse grupuri de oameni înarmați; fiindcă, în acel moment, aproape oricine dorea putea obține o armă. Și totuși, teroriști au existat, iar scopurile lor erau clare: „Ucigașii plătiți care îl apără pe Ceaușescu au cinci obiective – spune Veronique Soulé. Comitetul central, Ministerul Apărării, poșta centrală, radioul și televiziunea. Plus un al șaselea: terorizarea populației din centrul orașului, prin tiruri de pe acoperișurile imobilelor.”

Bucureștiul răstoarnă totul, se aliază (temporar) cu revoluția timișoreană și duce la capăt miracolul început în 16 decembrie în fața casei pastorului Tokes. Frontul Salvării Naționale preia puterea și, după câteva luni, câștigă alegerile. Dar, de aici începe o altă poveste, al cărei final s-ar putea să fie, cu 25 de ani mai târziu, alegerile din 16 noiembrie 2014. Nu știm încă, e o poveste care a devenit profund politică și care are, întotdeauna, final deschis.

Dar, pentru generațiile care doar au auzit despre Revoluție și care nu știu dacă acest cuvânt ar trebui pus în ghilimele sau dacă trebuie cumva scris cu literă mica, aceste momente, trăite și nu comentate, ar trebui să fie suficiente pentru pornirea acestui exercițiu de imaginație. Cum a fost, oare, în realitate? Iată cum a fost. Iată cum povestesc jurnaliștii străini, niște necunoscuți pentru noi, cum a fost. Cât despre ghilimele și majuscule, ar trebui întrebați cei care, atunci, au ieșit în stradă pentru libertate, știind că vor fi împușcați pentru asta. Cei cărora le depunem coroane de flori pe morminte în fiecare decembrie. Ce cred ei? Se pot scrie toate acestea cu literă mică?

Radu Ciobotea

 

 

Ciprian Roşca,

angajat Poşta Română, Timişoara

 

Ce îţi aminteşti despre Revoluţie?

Născut şi crescut în Timişoara, aveam 11 ani în 1989. Primul meu contact cu Revoluţia a fost în seara de 16 decembrie, când am văzut pe geamul de la bucătărie un grup de câteva sute de oameni ce mergeau pe jos dinspre Piaţa Maria, locul unde locuia Laszlo Tokes, spre zona industrială a oraşului, strigând “Veniţi cu noi!” şi „Jos comunismul”.

În zilele următoare, am mers pe jos cu bunicul meu în Piaţa Operei. În faţa blocului era parcat un tab militar, oamenii le duceau pâine şi ceai soldaţilor. Prin zona Complexului studenţesc, studenţii străini, arabi în general, păreau mai bucuroşi decât cei români. Fluturau steaguri cu stemă, salutau pe toată lumea, era o energie nemaiîntâlnită. În Piaţa Operei, din jumătate în jumătate de oră se auzea alt zvon: „Să plecăm, că vin şi ne bombardează.”

Mama mea a făcut parte din grupul de oameni asupra cărora s-a tras minute în şir lângă Podul Decebal în 17 decembrie. Şapte oameni au murit atunci. Fratele mamei a făcut cu colegii de la muncă o baricadă pe unul dintre marile bulevarde ale oraşului şi controlau maşini în căutarea „teroriştilor”. Patru zile nu a dat pe acasă, dormeau cu schimbul în atelierele Regiei de Transport. Alt unchi a fost împuşcat în umărul stâng în Calea Girocului. Fratele unei colege de clasă a fost omorât. Nu cred că este om în acest oraş (n.r. – Timişoara) să nu cunoască sau să nu fi auzit de cineva rănit sau omorât.

 

Crezi că valorile pentru care s-a murit atunci

se regăsesc în Romania de azi?

Nu cred că valorile de atunci se regăsesc în România de azi. În Timişoara au strigat în stradă şi au fost răniţi sau au murit cot la cot români, maghiari, germani, sârbi şi membri din alte grupări etnice, dând dovada de toleranţă şi de lipsă de naţionalism extrem. Punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara cerea ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură pentru persoanele care au deţinut funcţii în comunism. Revoluţia nu a fost doar împotriva lui Ceauşescu, ci a întregii nomenclaturi comuniste. Încă suntem conduşi de oameni care au avut funcţii active şi acum 25 de ani.

 

 

Adela Kudler, liber-profesionistă, Alba Iulia

 

Diaspora romaneasca_1989. Dupa 25 de ani4

 

Ce îţi aminteşti despre Revoluţie?

Aveam 13 ani în decembrie 1989. În casa noastră se ascultau, în fiecare seară, Radio Europa Liberă şi Radio Vocea Germaniei. Pe aparatul de radio, de fabricație poloneză, Selena, al bunicului din partea tatălui, se auzeau, la un volum care permitea ascultarea lor din stradă, „știrile adevărate” și criticile dure aduse regimurilor comuniste din Europa de Est. Știam că pastorul reformat Laszlo Tokes era pe cale să fie evacuat și că oamenii se opun. Mai știam și că, în țările din jur, comunismul căzuse. Nu îmi amintesc tot ce se spunea, mai ales că bunicul nu ne prea dădea voie nouă, copiilor, să ascultăm, de teamă să nu spunem în public ori la școală ce am auzit. Precauții inutile. Noi, copiii, vorbeam între prieteni despre ce auzeam seara la radio, și știam că nu trebuie să fim auziți, după cum știam și de cine trebuie să ne ferim, ai cui părinți erau „cu Partidul” sau „ciripeau” la Securitate.

Ziua de 16 decembrie 1989 părea să fie ca oricare alta. Aveam meditații la limba și literatura română. Mama mă însoțise la meditații și, în timp ce eu rezolvam subiectele date de doamna profesoară, vorbea în șoaptă cu aceasta despre evenimentele zilei trecute și despre ceea ce se spusese la radio. Îmi amintesc că, la un moment dat, a sunat telefonul. Doamna profesoară a răspuns: „Îmi pare rău, e greșeală”, apoi a închis. Pe un ton conspirativ, i-a spus mamei: „Întreba dacă e Brașovul. Bine că nu a întrebat de Timișoara.” Au continuat să vorbească pe un ton foarte scăzut. Nu auzeam ce-și spuneau, dar aveam senzația unei tensiuni, a unui calm aparent de neclintit și care dădea presentimentul evenimentelor ce aveau să urmeze.

În seara aceleiași zile, în urma unei discuții furtunoase dintre părinții mei, tatăl meu a decis că îmi voi petrece zilele până la Crăciun în satul bunicilor din partea mamei. Mama protesta, m-ar fi vrut acasă, să o ajut la pregătiri, și am auzit-o spunându-i tatei: „Dar dacă se întâmplă ceva și nu o să putem ajunge la ei?” Nu am înțeles nici până azi de unde sau ce știa tatăl meu, ce informații îl conduseseră spre decizia de a mă scoate din oraș. Atunci mă panicaseră doar cuvintele mamei.

Și în casa bunicilor din partea mamei se asculta Radio Europa Liberă. Nu la volum maxim, aşa cum se întâmpla în casa din oraș, ci strânși în jurul radioului, aproape intuind cuvintele. Îmi amintesc o voce, cred că era dl Hurezeanu, care spunea că în Timișoara se striga în stradă „Jos Ceaușescu” și „Jos comunismul”, că oamenii au fost alungați și că s-au refugiat în zona dintre Catedrala Mitropolitană și clădirea Operei.

În dimineața următoare, bunicii mei au încercat să ia legătura cu fiica lor cea mică, sora mamei mele. Voiau să știe că e bine și să o roage să nu se alăture celor din stradă. La farmacia unde lucra mătușa mea, telefonul suna mereu ocupat, iar de la începutul după-amiezii nu se mai putea forma niciun număr cu prefixul județului Timiș. Bunicii erau disperați. Seara, la Europa Liberă au început să vorbească despre bătăi, despre arestări, despre violențe de ambele părți. Muncitorii opriseră munca în fabricile din oraș. Se spunea că Timișoara e încercuită.

Au venit apoi veștile care ne-au îngrozit pe toți: la Europa Liberă anunțaseră că Ceaușescu ordonase armatei să intre cu tancurile în centrul Timișoarei, că se distribuise soldaților muniție de război și li se ordonase să tragă în manifestanți. Îmi amintesc că, într-una din acele seri în care ascultam radioul, într-o atmosferă sumbră, marcată de nesiguranță, au anunţat că au fost împușcați tineri pe treptele Catedralei Mitropolitane și că unii dintre ei au bătut în ușile încuiate, cerând adăpost, dar ușile au rămas închise. Unul dintre tinerii morți acolo, Filip, cu trei ani mai mare decât mine, a fost primul băiat din viața mea care m-a invitat la dans. Și primul sărut.

Ceea ce nu cred că voi putea uita vreodată din acele zile premergătoare punctului culminant al revoluției este înregistrarea unei convorbiri telefonice avută de un redactor de la Radio Europa Liberă cu un timișorean. Auzeam în fundal vuietul mulțimii, dominat de sunetul rafalelor de mitraliere. Omul plângea în hohote, spunea că sunt măcelăriți, că se trage în ei fără somație, din toate direcțiile. Se ruga să nu mai tragă și le cerea celor care îl aud să îi ajute, să iasă în stradă în toate orașele României, altfel Timișoara va fi un oraș mort. Mi-l amintesc pe bunicul meu înjurându-i pe comuniști și pe Ceaușescu, și pe bunica plângând. În sat s-au găsit vreo câțiva care să strige în fața birtului „Jos Ceaușescu!”. A venit șeful postului de miliție din sat și i-a alungat la casele lor cu câteva lovituri de centiron pe spinare.

Diaspora romaneasca_1989. Dupa 25 de ani6

Îmi amintesc ultimul discurs al lui Nicolae Ceaușescu, transmis pe postul televiziunii naționale. Mulțimea vuia. Când au început să cadă portretele și să se audă huiduieli în intervalele în care cei ce transmiteau dădeau drumul sunetului, am fost îngrozită. Mi se părea cu neputință și mă gândeam că o să îi bată pe oamenii aceia, că o să îi împuște. Îmi era frică. Bunicul râdea, fericit, strigând că fuge nemernicul, că s-a terminat cu ei. A urmat noaptea de 21 spre 22 decembrie, în care bunicii mei nu au închis un ochi. Ațipeam și mă trezeam, ascultau Europa Liberă cu sonorul aproape la maximum, auzeam ca prin vis focuri de armă și apeluri să nu se mai tragă în oameni, auzeam despre baricada de la Intercontinental și despre tancuri trecând peste trupurile oamenilor. Mi se părea că e o piesă de teatru. Bunicul înjura aprig, bunica se ruga: „Ferește-ne, Doamne, de război…”

Cronologia acelor zile agitate nu îmi este foarte clară. Până în 20 decembrie, mama venise în sat de mai multe ori cu autobuzul. Era disperată. Tatăl meu, la acea vreme șef de secție la Fabrica de Arme din Cugir, dispăruse. Trenurile nu mai mergeau spre Cugir, oamenii care lucrau acolo nu se întorseseră acasă. Cei câțiva care ajunseseră, cumva, în Alba Iulia, spuneau că fierbe Cugirul, că oamenii sunt în stradă. Liniile telefonice erau tăiate. Se vorbea că au atacat Fabrica de Arme, dar nimeni nu putea spune cine a atacat-o și de ce. Tata a ajuns acasă în noaptea de 23 spre 24 decembrie. I-a spus mamei că a venit din Cugir pe jos, peste câmp, împreună cu câțiva oameni cu care făcea naveta. Vorbea despre niște oameni care au vrut să intre în fabrică și care au tras în ei. L-am auzit spunând că nu a crezut niciodată că va fi nevoie să pună în practică ceea ce fusese învățat pe durata stagiului militar, la școala de ofițeri. Mai povestea și despre atrocități care mi-au dat coșmaruri câțiva ani de atunci încolo. Povestea tata despre cum fusese ucis un milițian urât de oameni. Cum manifestanții au încercuit sediul Miliției, prinzându-l pe acel om pe când încerca să fugă, sărind printr-o fereastră din spatele clădirii. Cum l-au bătut și l-au schingiuit, pentru ca apoi să arunce benzină pe el și să îi dea foc. Omul era încă viu. Un manifestant s-a repezit la cel căzut și i-a tăiat o ureche pe care a început să o roadă, așa cum se face la tăiatul porcului.

Pe 24 decembrie, în ajun de Crăciun, părinții mei au venit să aducă bradul. Au fost opriți la ieșirea din oraș, la podul peste liniile de cale ferată, și identificați. Mama nu avea buletinul de identitate la ea. Era gata să se identifice cu carnetul de partid, când tata i-a azvârlit geanta în mașină. Întrebat fiind unde merge, tatăl meu a răspuns: „Mergem să ducem bradul”. A declanșat o adevărată isterie. Începuse mania teroriștilor. Părinții mei au fost percheziționați corporal, mașina a fost verificată în amănunt, atât de bine verificată încât au spart mai bine de jumătate din globuri, fiind convinși că în ele sunt ascunse gloanțe.

În satul bunicilor mei, oamenii nu au ieșit din case. Peste garduri fugeau zvonuri și fiecare adăuga ceva pentru un plus de dramatism. În ajunul Crăciunului nu s-a mers cu colindul. La televizor apăreau mulți oameni vorbind toți deodată. Nu înțelegeam ce se întâmplă și cine sunt acei oameni. Bunicii mei vorbeau puțin. De la Timișoara nu venise nicio veste și știau că de trei zile și mama era în stradă, în fața „județenei de partid”, împreună cu bunicul din partea tatălui, care insistase să iasă amândoi în stradă și aproape că o trăgea după el în timp ce huiduia din toate puterile și încerca să ajungă în față, să audă ce se vorbește. În 22 decembrie, Ioan Bocșa cânta pe treptele fostului sediu al organizației județene a PCR.

Se zvonea că teroriștii arabi trag în oameni ca să îl pună înapoi pe Ceaușescu. Când în sat a venit un camion cu militari, fantezia oamenilor a atins apogeul. Ofițerul și marea majoritate s-au închis în primărie. Cinci sau șase soldați au pornit în sus prin sat și au urcat pe dealul ce străjuiește așezarea. Duceau cu ei o mitralieră mare, cu suport, și o ladă, presupun că aveau în ea muniție. Zvonurile erau halucinante: că Alba Iulia era în mâna teroriștilor, că teroriștii au otrăvit fântânile și rețelele de distribuție a apei potabile, că pâinea și alimentele din depozite erau otrăvite, că urma să se dea o bătălie pentru recâștigarea Albei Iulia și multe alte astfel de scenarii neverosimile. Nu cred că ar fi putut cineva să spună ce este acela un terorist. La televizor se vorbea despre urmărirea dictatorului și a sinistrei sale soții.

Diaspora romaneasca_1989. Dupa 25 de ani11

Ultimul mare act al revoluției, arestarea şi așa-zisul proces al soților Nicolae și Elena Ceaușescu, a fost pentru mine un mare șoc. Se anunțase la televizor că cei doi au fost judecați în regim de urgență și executați și că se va da pe post caseta cu procesul și cu execuția. Ni se spunea că suntem liberi, dar pentru mine, în acele zile, libertatea a avut un gust amar. Am stat și eu târziu, în noapte, cu părinții mei, să văd acea casetă. Mi s-a părut nedemn și, mai ales, nedrept. Mi s-a părut cumplit că au omorât oameni de Crăciun, deși glumele proaste la care toți râdeau deșănțat proclamau că acum suntem liberi, pentru că noi nu am tăiat porcul de Crăciun, ci l-am împușcat. Am avut proasta inspirație să îmi spun părerea în fața părinților și, apoi, a bunicului. Nu prea părea că am fi mai liberi. Divergența de opinie s-a soldat, în fiecare caz, cu o mamă de bătaie. Cu siguranță, libertatea asta era ceva tare complicat…

 

Crezi că valorile pentru care au murit oameni atunci

se regăsesc în România de azi?

În decembrie 1989 oamenii au murit pentru libertate. Libertatea de a spune ceea ce cred, libertatea de a dispune de gândurile lor, de persoana lor, de proprietatea lor, de destinele lor. Libertatea de a decide. Trăim cu libertatea câștigată atunci, și uneori uităm care a fost prețul ei și cum a fost înainte de a o avea. Cu siguranță că, acum 25 de ani, nimeni nu a știut ce însemna capitalismul ori că libertatea nu este absolută și că libertatea unuia își găsește limitele în libertatea altuia. România a parcurs un drum lung și anevoios, cu sinuozitățile inerente unei societăți pentru care democrația și procesele democratice au fost noțiuni cvasi-necunoscute, dar dezideratul zilelor tumultuoase ale Revoluției din decembrie 1989 a persistat. Încălcările drepturilor fundamentale, corupția, jaful sistematic practicat de clasa politică alcătuită din politicieni ad-hoc, lipsa de transparență și, ocazional, de independență a justiției sunt fenomene cu care încă ne luptăm, dar care nu au putut întoarce România de pe drumul pe care au așezat-o cei ce au avut curajul de a se ridica în numele libertății, plătind, unii dintre ei, prețul suprem.

Pagina 1 din 2:Pagina următoare

Autori articol: Ionut Mares, Marcel Istrate, Oana Padureanu, Radu Ciobotea Foto : Costi Duma
Etichete: ,

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!