Ajutorul rudelor, mai mult o pacoste

Articol publicat in sectiunea Diaspora, E țeapă, Poveşti româneşti pe data 18 mai 2016

Londra_abandonata in aeroport

 

„Am bază-n tine ca într-un străin”

 

Există diverse variante la care apelează românii dornici să muncească peste hotare. Cele mai des întâlnite cazuri sunt ale celor care au ajuns în străinătate bazându-se pe ajutorul promis de rudele stabilite acolo de ceva timp. Cei mai norocoși au constatat că promisiunile fraților, verișorilor sau unchilor au fost îndeplinite. Sunt, însă, și cazuri în care românii fie au fost lăsați cu ochii în soare încă de la aterizarea pe aeroport, fie au avut de suferit din cauza celor care au uitat de unde au plecat și ce înseamnă o legătură de sânge. Și printre românii stabiliți în UK există numeroase persoane care se pot „lăuda” cu faptul că au rude de care nu vor să își amintească… nici de sărbători!

 

Unde este unchiul meu?!

Marian și Adelina locuiesc de aproximativ trei ani în Luton. Strânși cu ușa de datorii, se gândeau în fiecare seară cum ar putea să o scoată la capăt. Locuiau cu chirie într-un apartament cu două camere din Arad, iar asta făcea ca banii să nu fie niciodată suficienți. Soluția a venit din partea unui unchi stabilit în Marea Britanie. Aflat în concediu, în România, acesta, aparent impresionat de problemele celor doi tineri, le-a recomandat să vină și ei în străinătate, unde va avea el grijă să o ducă mai bine. Le-a luat două luni să se hotărască, însă când au făcut-o, au avut parte de surpriza vieții lor!

Marian, Luton: „După două luni din momentul în care am discutat cu unchiul meu despre posibilitatea de a veni și noi în Anglia, ne-am urcat în avion cu destinația Luton. Am avut nevoie de timp să ne convingem familiile că asta e singura cale de a strânge bani să ne cumpărăm o casă a noastră. De altfel, acesta a fost obiectivul principal, asta ne-a determinat să credem orbește în promisiunile rudei noastre care ne-a spus că vom veni «la sigur».

Cu o seară înainte de a pleca din România am vorbit la telefon și a rămas să ne vedem în aeroport. Când am ajuns acolo, am avut parte de cea mai neplăcută experiență din viața noastră: unchiul cel binevoitor nu a venit să ne ia. Evident că, într-o primă fază, ne-am gândit că o fi prin preajmă doar că nu îl vedem noi, apoi am zis că o fi întârziat din cauza traficului. Văzându-ne atât de debusolați, un cuplu de români care venise cu același avion s-a oferit să ne dea un telefon mobil de pe care să îl sunăm pe Mihai, unchiul meu. Am sunat o dată, de două, de trei ori. Am făcut o pauză, după care am sunat din nou. Nimic! Atunci bărbatul care îmi oferise telefonul mi-a spus ceva care m-a lăsat cu gura căscată. Mi-a spus că, în opinia lui, Mihai ne-a dat țeapă și că astfel de cazuri sunt destul de des întâlnite. Eram disperați, soția mea plângea și voia să ne interesăm când putem lua următorul zbor spre România, iar eu mă simțeam vinovat că treceam prin toate astea din cauza unei rude de-a mea.

Chiar înainte de a pleca, probabil impresionați de pățania noastră, cei doi români au venit cu o propunere pe care nu o să uit niciodată. Ne-au spus că dacă vrem totuși să rămânem în Anglia, ne pot ajuta ei pentru început. Au spus că putem locui la ei câteva zile, după care ne vor ajuta să închiriem o cameră și să ne înscriem la agențiile de recrutare. Am acceptat pentru că știam ce lăsasem acasă și că doar rămânând aici mai aveam șanse să obținem ce ne-am propus. Așa că, în doar câteva minute, drumul nostru a luat-o, la propriu, într-o altă direcție: în loc să mergem spre Milton, ne-am îndreptat spre locuința acelor oameni, situată chiar în Luton. Spre deosebire de ruda noastră, ei chiar s-au ținut de cuvânt.”

—————————————

Chiar dacă am plecat cu ceva bani de acasă, au insistat să rămânem la ei până când am început să fim plătiți de agenția pentru care începusem să lucrăm. Tot cu ajutorul lor ne-am făcut carduri bancare și am obținut NINo. După trei săptămâni ne-am închiriat o cameră în care am stat mai bine de un an. Acum locuim singuri într-un apartament cu două camere și punem ban pe ban în speranța că într-o zi o să ne putem cumpăra casa noastră în România.

Marian, Luton

—————————————

„În ceea ce îl privește pe unchiul meu, el a rămas o amintire neplăcută, o lecție de viață despre ce îți pot face oamenii în care ai încredere. Pentru că nu avea noile noastre numere de telefon, ne-a contactat după câteva zile pe internet. A venit cu scuze cum că a avut niște probleme la serviciu, că i-a fost imposibil să ajungă la aeroport etc. Nu am crezut niciun cuvânt și i-am spus că nu mai avem ce discuta. În schimb, cu familia de la care am primit ajutor neașteptat păstrăm legătura și acum. Între timp, ne-am împrietenit și chiar am petrecut un concediu împreună.”

 

 

Mai bine mă lipseam…

 

Cazuri ca al lui Marian sunt întâlnite în toate colțurile Regatului Unit al Marii Britanii. Însă fiecare poveste are ceva specific și un final diferit. Cât de bine sau de rău au ajuns unii români, după ce au crezut mai mult decât trebuia în rude, a depins de fiecare în parte. Unora, așa cum a fost Marian, „planul B” le-a apărut imediat în cale, alții însă au fost nevoiți să meargă în continuare pe mâna rudelor. Când privesc în urmă spun doar atât: „Mai bine mă lipseam!”

Cătălin și Mihaela locuiesc în Marea Britanie de aproximativ un an de zile. De loc sunt din județul Dolj, dar acum sunt stabiliți în Manchester. Nu au ales la întâmplare orașul britanic, au venit aici după ce verișorul lor le-a băgat în cap idei despre cât de ușor se fac banii în UK și ce viață fără de griji poți duce. Deși au fost destul de sceptici la început, încet-încet au început să creadă în posibilitatea unei schimbări radicale în viața lor. Totul s-a dovedit a fi mult mai greu decât au crezut, iar verișorul care trebuia să fie un sprijin pentru ei a ajuns să fie o piedică.

Cătălin, Manchester: „De obicei, rudele sau prietenii își schimbă atitudinea față de tine după ce locuiți împreună ceva timp. Ei bine, în cazul nostru lucrurile au stat prost încă de la început. Pe vremea când încă eram în țară, dar plecarea se apropia, îi puneam tot felul de întrebări despre locul în care o să lucrăm, despre casa în care o să locuim, despre cum o să facem cu transportul de la aeroport spre Manchester, întrebări firești în cazul cuiva care pleacă peste hotare. Ne răspundea după câteva ore și răspunsurile erau foarte vagi, iar dacă insistam asupra unui subiect, zicea că suntem disperați. Era o situație neplăcută, dar ne hotărâsem să mergem pe acest drum și nu mai voiam să dăm înapoi.

Abia cu o seară înainte de a pleca spre aeroport ne-a găsit o cameră în care să locuim, asta în condițiile în care noi i-am trimis banii din timp pentru că nu voiam să ne trezim că dormim pe stradă. Tot atunci ne-a dat și vestea «cea mare»: nu mai venea după noi la aeroport, că avea alte treburi de rezolvat. Ne-a zis că sunt autobuze și trenuri care ne vor duce fix la destinație. Ne-a dat traseul, destinația finală și ne-a spus să ne cumpărăm o cartelă telefonică imediat ce ajungem pe aeroportul din Luton, astfel încât dacă ne rătăcim să îl putem suna. Îmi amintesc că avionul a aterizat pe la ora 8 seara, iar la ieșirea din aeroport simțeam că mă lasă picioarele de emoții și de teamă că ni s-ar putea întâmpla orice. Norocul nostru a fost că vorbeam engleză și că, întrebând în stânga și-n dreapta, ne-am descurcat să ajungem cu bine destinație.”

După „primirea minunată” de care au avut parte, Cătălin și Mihaela aveau să suporte mult mai multe răutăți de la cel care le era o rudă apropiată.

Mihaela, Manchester: „Timp de o lună am locuit în camera pe care o închiriase verișorul soțului meu. Era o cameră single, deși noi eram doi și i-am trimis bani suficienți cât să ia una dublă. Cât am stat acolo nici măcar nu am despachetat toate lucrurile, pentru că nu aveam unde le pune. Deși mobilierul consta într-un pat și un mic dulap, abia reușeam să trecem unul pe lângă altul prin cameră. Cum arăta casa aia, în care trăiau numai bărbați, de toate națiile, nici n-are rost să precizez. Îmi amintesc că eu reușisem să lucrez în ture de zi la un depozit de împachetat haine, iar soțul lucra în ture de noapte. După ce pleca el la serviciu, în jurul orei 5, eu nu mai ieșeam din cameră nici să merg la toaletă. Mă teroriza locuitul acolo și nu am ezitat să îi spun asta și verișorului nostru. Atunci, el a venit cu propunerea de a ne muta împreună.”

Mutatul sub același acoperiș cu cel care nu dăduse dovadă de bună credință a fost o idee cât se poate de proastă, susține Cătălin.

Cătălin, Manchester: „Ne-am mutat într-o casă cu trei camere, două duble și una de o persoană. Pentru a reduce din cheltuieli, am convenit să mai luăm cu noi în casă încă un cuplu. Ne știam cu toții de mai mult timp și speram să ne fie bine împreună. În scurt timp s-a dovedit că așteptările noastre au fost din nou înșelate.

A trecut casa pe numele lui, motivând că el are experiență în UK și știe mai bine cum trebuie procedat, deși după aceea nu s-a mai ocupat de nimic și noi am fost nevoiți să sunăm la compania de gaze, la internet, la Council Tax și oriunde a mai fost nevoie. După doar câteva săptămâni a început să se comporte tot mai urât: nu dădea banii la timp pentru facturi, nu făcea curățenie, deși noi ceilalți făceam cu rândul, petrecea până noaptea târziu alături de alți prieteni de-ai lui, deși noi voiam să dormim pentru că a doua zi lucram. Când am început să câștigăm mai bine, ne tot cerea bani cu împrumut, pe care abia mai reușeam să îi recuperăm. În plus, căuta motiv de ceartă de la cele mai nesemnificative lucruri și nu uita niciodată să ne sublinieze că noi am ajuns în Anglia datorită lui. Nu avea numai cu noi ceva, ci și cu celălalt cuplu care, evident, nu îi împărtășea ideile.”

—————————————

„Toată această poveste neplăcută s-a încheiat într-o seară, când ne-am certat urât de tot. Deși stabilisem de comun acord să împărțim chiria la trei, adică la numărul de camere, după câteva luni el voia să o împărțim la numărul de persoane. Nici noi, nici cel de-al doilea cuplu nu am fost de acord cu asta, mai ales că el locuia în cea mai mare cameră din casă și nu îi interzisese nimeni să mai ia pe cineva cu care să își împartă chiria. De supărare, ne-a dat pe toți patru afară din casă motivând că este trecută pe numele lui și că nu mai contează că am pus toți bani la închirierea ei și la depozit.”

Cătălin, Manchester

—————————————

 

 

Te ajut, dar te costă

 

Există și români ale căror rude nu s-au ascuns după deget și le-au spus de la început cum stau lucrurile: dacă vor să fie ajutați, să înceapă cu dreptul viața printre britanici, îi va costa ceva bani.

Marius, Norwich: „Eu, unul, nu m-aș fi încumetat niciodată să vin de capul meu în Anglia. Sincer, după câte am auzit, nici în firmele de recrutare ce pun anunțuri pe internet nu prea am încredere. Așa că am apelat la rude. Numai că vărul meu, cu care, așa cum se spune, am mâncat din aceeași farfurie, mi-a spus verde-n față că mă ajută să mă pun pe picioare în UK dacă îi dau 500 de lire. Cum abia aveam bani de avion și de mâncare pentru o scurtă perioadă, am convenit să îl plătesc după ce iau salariul. Zis și făcut. El mi-a găsit casă în care să stau, m-a înscris la agenție și m-a ajutat cu toate documentele de care am avut nevoie. Acum, când am prins ceva experiență, îmi dau seama că nu a făcut nu știu ce efort pentru mine și uneori mi-e ciudă că i-am dat atâția bani, dar încerc să privesc partea plină a paharului: dacă nu îl plăteam, eram și azi în România fără bani de o pâine.”

—————————————

Tu ai da 500 de lire?!

 

Curioși să aflăm care este opinia românilor stabiliți în Marea Britanie, le-am adresat întrebarea de mai sus. Iată care au fost răspunsurile lor:

„În România, fie că recunoaștem, fie că nu, am dat bani sau alte mici atenții toată viața. Așa că de ce să mimăm mirarea când un român stabilit în UK își ajută rudele, prietenii sau simpli cunoscuți contra unei sume de bani? Eu nu zic că e bine să se practice asta, dar trebuie să o spunem fără ocolișuri că ne-am obișnuit să băgăm mâna în buzunar dacă vrem ceva, iar când te decizi să vii în Anglia este important cum e startul tău, așa că, zic eu, merită câteva sute cel care te pune pe picioare.”

Lavinia

„Am auzit de astfel de practici, dar nu mi se pare un gest prea frumos din partea celor care îl fac. Eu sunt pe principiul, dacă poți să ajuți un om, îl ajuți fără să îl taxezi. Nimeni nu pleacă din țara lui de prea mult bine și atunci nu mi se pare moral să se profite de pe urma acestei situații.”

Ion

„Dacă nu ar fi cei care dau, nu ar fi nici cei care ar cere. Până la urmă, numai cei care au luat-o de la zero în Marea Britanie știu ce înseamnă să te zbați pentru o programare la NINo, de exemplu. De asemenea, aici mai e «la modă» datul cu părerea, iar tu ca nou venit, fără experiență, poți fi influențat negativ de unii care habar nu au despre ce vorbesc. Așa că, socotind cât câștigi lunar, dacă îți cere cineva 500 de lire pentru a te ajuta, e o sumă modică. Trebuie avut grijă și cui dai banii, pentru că riști și să rămâi cu ochii în soare.”

Marin

—————————————

Autor articol: Loredana Petrescu
Etichete: , , , , , , , , ,

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!