„Am fost jefuit!”

Articol publicat in sectiunea Diaspora, Justiție / Poliţie, Poveşti româneşti pe data 3 iulie 2016

uk_hoti

Ceasul rău, momentul negru, ghinion! Oricum i-am spune, sunt momente în care viaţa din Londra are destule dezavantaje faţă de cea din România. De exemplu, ghinionul de a fi prădaţi de hoţi. Pentru că acasă se întâmplă rar astfel de cazuri şi, în general, doar „la case mai mari”, românii cărora hoţii le-au trecut pragul povestesc că nu numai că nu se gândeau vreodată că li s-ar putea întâmpla aşa ceva, dar preţ de câteva minute au crezut că visează… că este o glumă… că, pur şi simplu, realitatea le joacă feste. Chemată la faţa locului, poliţia britanică se implică în funcţie de gravitatea cazului şi de măsurile pe care cei prădaţi le-au luat pentru a nu deveni victimele hoţilor.

 

Hoţii i-au dat planurile peste cap

„Măcar o dată în viaţă, orice om trăieşte secunde în care simte că nu poate fi adevărat ce i se întâmplă. Este atât de puternic şocul, că ai nevoie de timp să conştientizezi”, povesteşte G.L. Are 44 de ani şi a ajuns în Londra în urmă cu şase ani. Ca orice român, a ajuns pe meleaguri străine cu dorinţa de a dărui familiei sale o viaţă mai bună. A suferit, a muncit încontinuu, a dus dorul copiilor şi, în final, a reuşit să pună ban pe ban, să economisească şi să îşi cumpere o maşină. Era visul lui şi îşi dorea ca anul viitor să se întoarcă definitiv în România. Din păcate, hoţii i-au dat planurile peste cap.

„Mi-am cumpărat o maşină anul trecut. Un Audi pe care am dat 19.000 de euro. Am fost în Germania special să îl cumpăr. Voiam o maşină mare pentru că am doi copii şi pentru că am de gând, când o să plec definitiv din Anglia, să călătoresc cu familia prin Europa. Am deja o rulotă modernă pe care am cumpărat-o de aici şi mai aveam nevoie de o maşină puternică. Zis şi făcut.

Am strâns banii necesari, numai eu ştiu cum. Am muncit şapte zile din şapte pe şantier, pe ploaie, frig, noroi. Uitam să şi mănânc. În timp, am reuşit uşor-uşor să economisesc. Şi astfel, o parte i-am trimis în România pentru că aveam de terminat casa şi cu cealaltă parte am luat maşina. Nu a fost chiar uşor. Am cumpărat-o din Germania şi a fost nevoie să merg cu un prieten care se pricepe la maşini și vorbeşte germana. Bineînţeles, i-am plătit lui tot: drum, cazare şi alte cheltuieli. Am ajuns după mai multe peripeţii cu maşina în Anglia. Asta s-a întâmplat în octombrie anul trecut.

Nu m-am bucurat de maşină prea mult pentru că, după cinci luni, s-a întâmplat nenorocirea. Ca niciodată, mi-am lăsat cheile de la maşină pe hol. De obicei le luam mereu cu mine în dormitor. Aşa a fost să fie… a fost un făcut”, spune G.L.

 

„Am crezut că nu mi se întâmplă mie”

Ceea ce s-a întâmplat a căzut ca un fulger pe viaţa şi pe planurile lui G.L., care povesteşte că a rămas marcat pe viaţă:

„În noaptea respectivă, hoţii au spart uşa de la bucătărie care făcea legătura cu grădina, au intrat, au luat cheile de la maşină, un laptop, o plasmă şi duşi au fost… cu maşina mea.

O persoană cu care împărţeam casa s-a trezit să meargă la toaletă şi a văzut că uşa era deschisă: atunci s-a dat alarma şi s-a trezit toată lumea. Şi eu… care nu reuşeam să înţeleg. Doar că în momentul în care am auzit cuvântul «hoţii», am simţit că îmi îngheaţă picioarele la propriu, pentru am realizat că îmi lăsasem cheile pe hol. Direct în parcare m-am uitat şi am văzut… locul gol, nu mai era maşina. Nu pot să spun în cuvinte ce am simţit… mi-am văzut viaţa trecând prin faţa ochilor, îmi era frig, cald… nu mai ştiu. La un moment dat, nu mi-am mai simţit picioarele pentru că am vrut să merg afară şi simţeam că nu mi le pot mişca. A fost cumplit, dureros, greu de acceptat şi de crezut. Am ieşit în picioarele goale în parcare şi mă gândeam că nu este adevărat, că nu mi se întâmplă mie, că visez şi că trebuie să mă trezesc din acel coşmar.”

—————————————

„A venit poliţia în câteva minute: ne-au spus să nu atingem nimic, au luat amprente, au făcut cercetări, ne-au luat declaraţii. A doua zi am fost şi noi la secţie, după care un alt echipaj de poliţie şi un procuror au venit din nou să facă cercetări şi să ne ia declaraţii. Prea multe lucruri nu ne-au spus, doar că ancheta este în curs de desfăşurare, că cel mai probabil am fost urmăriţi de hoţi, pentru că astfel de spargeri nu se dau la nimereală şi că este o chestiune de timp până când îi vor identifica. Cât despre şansele de a-mi recupera maşina… aproape egale cu zero.”

G.L.

—————————————

 

Aşteptarea

„Au urmat zile şi săptămâni haotice, în care am mers la poliţie pentru diferite informaţii de confirmare, telefoane cu cei de la asigurare, alte declaraţii procurorului care se ocupa de caz. Nu am voie să spun prea multe pentru că ancheta este încă în curs. Cei de la asigurare mi-au dat între timp o maşină, cu care să îmi fac treaba şi acum ţin legătura în permanenţă cu cei care se ocupă de caz şi aştept să vedem ce se întâmplă. Nu pot să spun tot ce ştiu, dar se pare că este vorba despre o reţea în toată regula, pentru că la câteva zile de când mi s-a furat maşina, au mai fost sparte alte două case de pe strada pe care locuiesc.

De atunci, poliţia patrulează în fiecare noapte, au bătut din uşă în uşă şi i-au sfătuit pe oameni să nu îşi lase cheile de la maşină în living, pe hol, să nu lase obiecte de valoare la vedere şi să verifice uşile şi geamurile înainte de a merge să doarmă. Au împărţit pliante…

Tot ce trebuie să fac acum este să aştept să se finalizeze ancheta, ca eu să îmi pot recupera banii sau măcar o parte din aceştia pe maşină, pentru că era asigurată. Poate dura un an, doi, mai mult sau mai puţin”, spune G.L.

—————————————

Românii, victime pasive…

 

„I s-a întâmplat soţului meu să îi fie spart geamul de la autoturism pentru a i se fura GPS-ul. S-a întâmplat anul trecut… Când a văzut, prima reacţie a fost să reclame la poliţie, dar apoi s-a temut să nu îşi piardă asigurarea, pentru că tocmai obţinuse un contract de asigurare convenabil, şi a decis că mai bine suportă singur financiar toate pierderile.”

Bulgariu Elena Daniela

 

„Într-o seară am fost la un club de internet. Aveam paşaportul în geacă, într-unul din buzunarele interioare. Am petrecut în acel club cam o oră, apoi am plecat. Când am căutat paşaportul, acesta dispăruse. Noroc că nu aveam la mine şi bani… sunt sigur că nu l-am pierdut pentru că stătea foarte fix în buzunar şi nu avea cum să cadă. Am fost la poliţie şi mi s-a cerut seria paşaportului pe care nu o ştiam. Aşa că am renunţat… Am fost şi la consulat şi mi-am rezolvat problema făcând alte acte…”

Bădică Lucian

 

„Am păţit-o şi eu o dată… Am fost la bancă şi am scos 300 lire şi ştiu că mi-au rămas în cont 500. În următoarele zile, când am vrut să scot restul, n-am mai găsit nimic… Mi-au spus să mai revin şi poate trebuia să merg şi la poliţie dar, neştiind limba, nu mai m-am dus. Ei, lasă, că nu-s ăştia singurii bani pierduţi. Am mai stat şi prin Franţa, am mai pierdut şi pe acolo… Asta e viaţa…”

Morar Vasile Ioan

 

„Eu nu m-am confruntat în tot acest timp cu probleme, dar am doi colegi care au păţit-o. Au scos bani de la bancomat; amândoi erau clienţii aceleiaşi bănci. Şi au păţit-o amândoi cam în aceeaşi perioadă. Unul zicea că i-au dispărut 300 de lire, celălalt 500. S-au dus imediat la bancă să reclame situaţia şi am înţeles că banca avea un fond de asigurare şi i-a despăgubit. Cert este că au fost informaţi că banii lor au ajuns într-un cont din Mexic, respectiv din Egipt. Astea sunt singurele cazuri pe care le cunosc. Dacă mi s-ar întâmpla mie să fiu furat, nu ştiu ce aş face. Probabil aş merge le poliţie, iar dacă aş pierde acte, probabil aş da anunţ în ziar, cum ştiu că se proceda în România. Dar, sincer, nu ştiu exact ce ar trebui să fac…”

Bota Ioan

 

„Mi s-a întâmplat ceva ce aş putea să povestesc, dar a fost demult… Am fost la Grădina Zoologică şi mi s-a furat telefonul mobil. M-am trezit fără el şi nu l-am pierdut, sunt sigură, pentru că îl aveam la curea. Era nou şi aveam şi insurance, deci era datoria lor să mă despăgubească. Am fost să vorbesc cu cei de la firma de la care îl cumpărasem, dar eu nu ştiam bine limba engleză pe atunci şi m-au întors cum au vrut ei. Acum, dacă aş păţi ceva asemănător, aş şti să comunic şi probabil aş merge să declar şi la poliţie…”

Radu Dorina Carla

—————————————

Autor articol: Oana Padureanu

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!