Călătorie (de speriat) cu taxiul!

Articol publicat in sectiunea Auto, Diaspora, Poveşti româneşti pe data 5 noiembrie 2015

Londra_taxi_GPS

„Pe unde să o iau? Dacă știți drumul până acolo, vă rog să îmi spuneți stânga-dreapta. Vă supărați dacă opresc să pun niște benzină? Oh, mă scuzați, am înțeles înainte!” În câteva cuvinte, așa a decurs o călătorie cu taxiul pentru care o româncă în vârstă de 27 de ani din Brașov a plătit nu mai puțin de 40 de lire. Întâmplarea bizară a avut loc duminică dimineața, pe 25 octombrie, când tânăra se grăbea să ajungă în centrul Londrei, unde trebuia să se întâlnească cu un prieten din copilărie care tocmai ce venise din America.

„Pe cuvântul meu, la început când am văzut că nu știe de capul lui, am crezut că m-am urcat într-o mașină greșită și că vrea să mă răpească. Era 2 dimineața, nu am știut cum să reacționez. Chiar m-am speriat”, ne povestește tânăra despre sperietura zdravănă pe care a trăit-o de curând.

 

„Mai bine autobuzul de noapte…”

Un mesaj, dar și dorința de a se revedea cu un prieten cu care copilărise în România a pus-o pe drumuri pe Mari, o tânără de 27 de ani din Brașov.

„Sâmbătă seara, în jur de ora 12.30, primesc un mesaj pe Facebook de la un fost vecin de bloc de-al meu din România. Îl cunosc de când mă știu pentru că locuiam în același bloc, la același etaj. Am mâncat din aceeași farfurie mulți ani când părinții noștri ne lăsau cu cheile de gât. Iar părinții noștri sunt și acum vecini. El a stat în Anglia trei ani de zile și de vreo doi ani și jumătate a plecat în America. Acum s-a dus în România, unde vrea să rămână două luni de zile să îi ajute pe ai lui cu câteva lucruri și s-a nimerit să facă escală de șapte ore pe Heathrow. Mi-a scris că doar ce aterizase, că are la dispoziție câteva ore și dacă vreau să ne vedem o oră. Nu îl mai văzusem de când plecase în America, așa că am sărit din pat imediat și am început să caut pe telefon autobuze care să mă ducă în centrul Londrei. Nu aveam cum să ajung până la aeroport, locuiesc chiar la ultima stație de metrou de pe Piccadilly, așa că mi-ar fi luat… extrem de mult să ajung la Heathrow. El avea tren direct la King’s Cross, așa că mi-am făcut traseul și am văzut chiar că aveam autobuz de noapte direct. Ajungeam în 40 de minute, dar era perfect. M-am pregătit, m-am uitat pe aplicații ca să văd când ajunge autobuzul și când am ajuns în stație, m-au trecut toți fiorii… autobuzul tocmai ce trecea. Cred că era și un șofer cam vitezoman, fiind noapte, a trecut ca săgeata, a lăsat în urmă abur. Scot telefonul, mă uit când vine următorul autobuz și văd că abia peste o oră. Nu vreau să cred! Ajung în stație și într-adevăr, în weekenduri, autobuzele circulau din oră în oră. Trebuia să ajung în centrul Londrei. Prietenul meu venea din America, deja era în tren spre King’s Cross. Cum ar fi fost să îi spun că eu nu mai am cum să ajung… Nu am avut altă opțiune, noroc că am avut o aplicație pe telefon și am comandat un taxi din fața casei”, ne povestește românca.

—————————————

„Fac comanda, îmi spune că ajunge în cinci minute, mă duc în fața casei pentru că am pus codul poștal și aștept. După vreo opt minute, mă sună șoferul și îmi spune că a ajuns de trei minute și că mă așteaptă. Eu eram deja în fața casei, nu vedeam nicio mașină. El îmi spune că se află la adresă. Eu îi spun că sunt în fața casei și nu văd nicio mașină. Îi spun din nou strada, codul poștal, el îmi confirmă că acolo se află. Mă uit în ambele direcții și nu văd nicio mașină parcată pe strada unde locuiesc. Zăresc în depărtare, la vreo 10 case distanță, niște faruri. Mă pornesc spre acea mașină. Dau bună dimineața, îmi cere numele și destinația, îi spun și mă urc. Nu apuc să îi spun că a greșit adresa…”

Mari, 27 de ani

—————————————

 

Și client și șofer

Imediat cum a pornit la drum, românca ne povestește că a avut o presimțire că nu va uita prea curând călătoria cu taxiul.

„Nici nu am apucat să îi spun că de fapt greșise adresa, pentru că mă întreabă pe unde să o ia. M-am gândit pe moment că poate vrea să știe dacă mă grăbesc și să o ia pe scurtături. Îi spun că vreau să ajung cât mai repede și îmi spune că dacă știu eu drumul până acolo, ar fi bine să îi spun pe unde să o ia… Îl întreb de cât timp lucrează pentru compania respectivă și îmi spune că de vreo doi ani. Sunt șocată! Nu îmi vine să cred… Scot telefonul, deschid Google Maps, deși avea și el un GPS în fața volanului și încep să îi spun… înainte, la dreapta. Nu apuc să termin că îmi spune că trebuie să oprească la un peco să pună niște benzină și tot pe mine mă întreabă dacă știu vreunul în zonă. Încep să îl dirijez…”, spune tânăra care ne mărturisește sincer că a crezut că oricând i se poate întâmpla ceva grav.

„Șoferul meu de taxi oprește la peco, se dă jos din mașină și văd că se uită în stânga și în dreapta. Nu se duce la pompă să alimenteze, ci intră în magazinul din peco. Chiar încep să am dubii, iau în calcul și varianta că ar vrea să mă răpească. E totuși Londra și e aproape trei dimineața, orice se poate întâmpla. Îmi țin telefonul aproape și mă uit mai atentă să văd ce face. Își ia o sticlă de suc și se întoarce la mașină. Parcă vrea să se grăbească, dar parcă se împiedică în propriile picioare. În cele din urmă pune benzină, nu înainte de a-și pune mănușile de unică folosință. Pleacă înapoi în peco, plătește și vine cerându-și scuze. Nu știu ce să îi răspund, așa că tac și îi spun că vreau să ajung cât mai repede în centrul Londrei. Mă mai roagă încă o dată să îl ajut, dacă știu drumul, și pornim. Cu aplicația în față, îi spun stânga, înainte, dreapta… și tot așa. La un moment dat, îl anunț cu 20 de metri înainte că trebuie să vireze la stânga, însă nu o face, o ia înainte. Îi repet pe un ton mai ridicat. Își cere din nou scuze și începe să dea cu spatele… realizează că vine o mașină din spate și oprește. Celălalt șofer îl claxonează… el așteaptă să treacă. Merge cu spatele câțiva metri și în cele din urmă o luăm pe drumul cel bun… arătat de aplicația mea”, mai spune românca.

—————————————

„După vreo 30 de minute de suspans, am ajuns la destinație. Am uitat să precizez că trecea de pe o bandă pe alta fără să semnalizeze, fără să se asigure, pentru că tot primea flash-uri de la ceilalți șoferi. Îmi venea să plâng de bucurie că am ajuns întreagă… Omul nu era nici băut, nici drogat, doar că nu știa de capul lui. Întrebarea mea este cum de companii cunoscute în întreaga lume pot angaja astfel de oameni, care nu știu nici să urmărească un traseu pe GPS, care sunt dezorientați. Cum? Și nu e prima dată când văd lucruri ciudate. Am mai mers cu aceeași companie anul trecut, iar șoferul era încălțat cu niște papuci. S-a descălțat și a început să conducă… plus că era îmbrăcat în costumul lui tradițional. Din țara din care venea… Pentru mine, a fost prea mult. Am rămas cu gândurile astea întreaga zi. Acum nu știu ce să fac… să râd sau să plâng?!”

Mari, 27 de ani

—————————————

Autor articol: Oana Padureanu

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!