Când ne întoarcem acasă?

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 9 iunie 2013

Există, pentru toți imigranții plecați la muncă în străinătate, un deadline. Un termen până la care rezistă „afară” și dincolo de care întoarcerea reprezintă o opțiune esențială. Vorbim despre cei plecați la muncă, nu despre întreaga diaspora, fiindcă motivele plecării sunt extrem de diverse, iar termenul de diaspora nu acoperă tocmai zona economică a migrației. Dacă vorbim despre plecarea pentru niște bani care să ne asigure viitorul pe care ni-l dorim, atunci ne lovim, inevitabil, de ziua întoarcerii. Poate că ea e mai îndepărtată decât credem, atunci când ne propunem un an-doi de muncă și apoi revenirea la familie, la un nou job, la o viață care nu a cunoscut decât o scurtă schimbare de registru.  Pentru unii din interlocutorii ziarului nostru de astăzi, întoarcerea nu a fost deloc la îndemână. Întotdeauna a mai trebuit ceva, un mic efort pentru o mică problemă, un sacrificiu provizoriu, un perete de casă de reparat, un bacșiș la profesorul de mate (sau de orice altă materie) pentru un bac mai acătării, o atenție pentru dom’ doctor că o tratează pe mamă, în sfârșit, o sumedenie de mici cheltuieli care nu erau prevăzute în niciun buget și nici nu făceau parte din vreo strategie de viață. Cineva din familie trebuie să ducă toate aceste poveri nesemnificative, dar grele. De obicei, cel care la duce în spate este imigrantul. Că de aia a plecat. De aia a lăsat el casa, părinții, munca la câmp, vacile cu zurgălăi, și s-a dus în cele străinătăți, să adune un ban muncit, să repare măcar gardul de la casă. Imigrantul decontează miile de mici cheltuieli pe care, dacă ar fi rămas acasă, nu și le-ar fi putut permite. Și, de multe ori, așteaptă întoarcerea ca pe o binefacere care nu se mai întâmplă decât foarte târziu, când toată lumea a obosit să aștepte sau s-a săturat de singurătăți. Unul din interlocutorii noștri a plecat pentru doi ani și s-a întors după șaptesprezece. Fiindcă mereu au apărut probleme noi. Pe de altă parte, mulți români se confruntă cu întoarcerea acasă ca eșec. Ar fi vrut să rămână. Măcar încă un an-doi. Dar neșansa, proasta pregătire pentru viață, calitatea profesională îndoielnică, au făcut ca întoarcerea să fie nu o răsplată, ci o pedeapsă. Nu aveau ce căuta în UK, așa, ca plimbători aiuriți printr-o lume din care nu înțeleg nimic. Evident, cele două categorii reprezintă extremele. Unii vor să plece și trebuie să rămână, alții vor să rămână și trebuie să plece. Între aceste extreme se află și români care găsesc calea de mijloc. Reușesc să facă ceea ce și-au propus. Dar aceștia nu sunt prea mulți.

Autor articol: Radu Ciobotea

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!