Când sistemul „te omoară”, salvarea vine din țară!

Articol publicat in sectiunea Diaspora, Poveşti româneşti, Sănătate pe data 28 ianuarie 2016

trista

„Nu știu ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă nu aș fi plecat spre România. Mă gândesc la cele mai negre scenarii posibile. Pentru că nici nu aș avea cum altfel” sunt trăirile disperate ale unei românce în vârstă de 40 de ani din Oradea. Cu o sarcină oprită din evoluție, cu un drum, în față, de mai bine de 2.000 de kilometri, și doar cu un sfat din partea medicilor din Anglia: că e mult mai bine să aștepte ca fătul mort să se elimine singur, Valentina s-a încumetat și a pornit pe 23 decembrie, anul trecut, spre România.

Deși recunoaște că a avut imediat îndoieli când medicii englezi i-au spus despre așa-numita „așteptare”, românca s-a bazat totuși pe vorbele și sfaturile specialiștilor care au consultat-o. A fost cea mai greșită alegere din viața ei, ne mărturisește ea, pentru că în țară a ajuns „cu un picior în groapă”, după cum spune o vorbă românească.

Întreaga experiență deloc plăcută, deloc ușoară, deloc rapidă, ne este povestită chiar de ea.

 

Diaspora Românească: Cum a început această lungă și traumatizantă experiență?

Valentina: Chiar au fost cele mai traumatizante luni din viața mea, pentru că nu se găsea o soluție pentru mine și pentru că mereu eram amânată. Ceea ce în cazul meu nu putea să aștepte amânare. Cum s-a întâmplat? S-a întâmplat! Am rămas însărcinată. Am o fată și un băiat. Amândoi mari, de 22 și 21 de ani. La vârsta mea nici nu se mai putea aduce în discuție un alt copil. Dar, deși recunosc că la vârsta mea este poate rușinos… s-a întâmplat! Mi-am dat seama din prima lună. Asta se întâmpla chiar la sfârșitul lunii octombrie. Am sunat la GP, le-am spus celor de la recepție ce și cum și mi-au spus că sunt destul de ocupați, dar mă pot programa în cinci zile. Am zis atunci că este ok și că se rezolvă totul rapid. La GP, după ce mi s-au făcut câteva teste de urină și de sânge, mai mult ca să confirme sarcina, următorul pas a fost o altă programare la un spital cunoscut din centrul Londrei. A trebuit să aștept două săptămâni pentru prima consultație la spital. Medicul de familie mi-a spus că dacă în urma analizelor totul va fi bine, mă vor programa imediat pentru intervenția chirurgicală. Numai că socoteala nu s-a potrivit… ABSOLUT DELOC.

 

D.R.: Ce s-a întâmplat la prima consultație, la spital?

V.: Am pierdut o zi întreagă pentru nimic. Până am ajuns în fața asistentei care mi-a luat probe de sânge, de urină și care mi-a făcut un scan, am trecut prin fața altor trei sau patru persoane. Bineînțeles, am așteptat la fiecare în parte câte 20 de minute. Prima persoană a fost un psiholog care mi-a explicat… că pentru unele femei această intervenție este o traumă, pentru altele este o ușurare, dacă sunt forțată de soț să fac acest lucru, motivele pentru care am ales să fac acest lucru etc. Am completat chiar și câteva formulare cu tot felul de întrebări. A doua persoană mi-a explicat în detaliu fiecare tip de avort în parte. Pentru că sunt mai multe. Avortul prin pastile, în funcție de cât de înaintată este sarcina, cu anestezie totală, anestezie parțială sau avortul prin aspirație. Și cred că mai era o variantă, dar nu mi-o mai amintesc. Apoi a mai fost o persoană care m-a întrebat de istoricul meu medical, boli, alergii, alte intervenții chirurgicale. Abia după toate acestea am ajuns în fața asistentei pentru consultație. Adică după vreo două-trei ore.

 

trimiteri-sus-4

BOLNAVI IN UK, TRATATI IN ROMANIA

ANGLIA, TRATATA DE MEDICI ROMANI

Tu știi care sunt procedurile internării în spital?

Polonez „cu vecini rasişti”, penalizat cu £6.500

trimiteri-jos-4

 

D.R.: De ce spuneți că au existat amânări? Din spusele GP-ului, după prima consultație, urma să vă programeze pentru intervenția în sine. Sau nu?

V.: Nu a fost deloc așa, pentru că, după ce mi s-a făcut scan, au observat că am fibroame uterine localizate în diferite porțiuni ale uterului, unele chiar la baza uterului. Pe raportul acela medical scria tot, unde sunt localizate, peretele posterior, dreapta, stânga, gradul de maturare, dar și dimensiunile lor. Știu că cel mai mic avea 3-4 cm, iar cel mai mare avea 9 centimetri. Lucru care, mi-a explicat asistenta, crește riscul unui avort. În cazul în care este atins de ustensile în timpul operației (cum era cazul meu, cu fibroame chiar la baza uterului – practic nu aveau cum să ajungă la sarcină din cauza lor) se poate declanșa o hemoragie. După consultație mi s-a spus că dosarul meu va fi văzut de o echipă de medici care vor decide când, dacă și în ce fel pot interveni chirurgical.

—————————————

„Am plecat de acolo mai speriată și mai îngrijorată decât am ajuns. Era o adevărată problemă, pentru că nu numai că mă amânaseră, dar și existau șanse reale să nu se poate face intervenția. Mi s-a spus că mă vor contacta ei, în cel mai scurt timp, pentru a-mi spune ce au decis. Și într-adevăr am primit un telefon după vreo săptămână. Mi se cerea să merg la un nou scan…”

Valentina, 40 de ani

—————————————

 

D.R.: A doua consultație, alte decizii?

V.: Din ce mi s-a explicat, cazul meu se transformase dintr-unul banal într-unul serios, așa că au vrut să îmi facă o nouă ecografie, un scan mai amănunțit să vadă exact dacă există cea mai mică șansă ca fibromul aflat în partea de jos a uterului să fie atins în timpul intervenției. În cele din urmă, după toate ecografiile făcute, mi-au dat vestea: mă pot opera, dar există un risc mare, pentru care va trebui să semnez… că mi-l asum. Asta s-a întâmplat într-o zi de marți, iar intervenția a fost programată pentru vineri.

 

D.R.: Ce s-a întâmplat de nu a mai avut loc intervenția chirurgicală?

V.:  Eu am avut câteva săptămâni foarte aglomerate la serviciu. Lucrez de cinci ani de zile într-un hotel. Sunt housekeeper, dar asta nu înseamnă că doar stau pe margine și dau ordine. Lucrez cu fetele de la curățenie cot la cot. Cum era deja perioada dinaintea sărbătorilor a fost destul de aglomerat. În plus, am fost și extrem de stresată cu această problemă… De  luni și până vineri când am fost programată la spital pentru intervenția chirurgicală, am văzut câteva pete de sânge pe lenjeria intimă. Asta a fost joi dimineață și apoi m-am trezit cu câteva pete și vineri, dar m-am gândit că oricum ajung la spital și le voi spune atunci medicilor. Înainte de operație, a trebuit să repet din nou câteva analize, dar și un nou scan. Când… ce îmi spune asistenta! Că sarcina s-a oprit din evoluție și că, evident, fătul este mort.

—————————————

„Am aflat astfel că deseori există riscul unui avort spontan în cazul femeilor cu fibroame uterine. Vârsta a fost un alt factor, dar și faptul că am fost agitată și am depus mult efort la muncă a contribuit de asemenea. Nu m-am gândit nicio secundă că intervenția chirurgicală va fi anulată. Cu atât mai mult că sarcina se oprise din evoluție, am crezut că uterul trebuie curățat imediat. Însă nici vorbă! Mi-au spus că pot merge liniștită acasă și că cel mai bun lucru pentru mine, având în vedere complicațiile, este să elimin țesutul din uter pe cale naturală, iar după câteva zile să sun din nou la spital pentru o programare pentru o nouă ecografie. Mi-au dat două pastile, din ce am înțeles era o doză care să ajute organismul să elimine conținutul.”

Valentina, 40 de ani

—————————————

 

D.R.: Care au fost sentimentele de atunci?

V.: Frică. O mare frică. Parcă nu se mai termina. Dădeam dintr-o problemă în alta și era din ce în ce mai grav. Am ajuns acasă extrem de panicată. Am căutat pe internet și am văzut că într-adevăr în astfel de situații medicii recomandă eliminarea sarcinii pe cale naturală. După ce am citit câteva articole, oarecum, parcă îmi luasem o piatră de pe inimă. Însă tot aveam griji.

—————————————

„În următoarele zile am început să elimin. Mult. Destul de mult. Având în vedere că era deja o sarcină avansată, de 13 săptămâni. Nu aveam dureri mari, dar am fost nevoită să stau în pat pentru că trebuia să mă schimb aproape din oră în oră. O stare care nu poate fi descrisă în cuvinte… Eu cred că se putea evita totul, dacă nu așteptam atât de mult, pentru că am așteptat o lună și jumătate. Pe drumuri, cu programări. Dar așa este aici. Programări, așteptări, alte analize, discuții, decizii.”

Valentina, 40 de ani

—————————————

 

D.R.: De ce s-a înrăutățit situația?

V.: Mi s-a spus că după ce se oprește sângerarea să sun pentru un nou scan. I-am anunțat că urmează să plec din țară pentru zece zile și mi-au spus că nu este nicio problemă. Doar că trebuie neapărat să fac o nouă ecografie când mă întorc pentru a se asigura că nu au mai rămas resturi de țesut în uter. Eu am stat la pat cinci zile înainte de plecare. Nu era durere cât era disconfortul acela că trebuie să merg la baie des. Chiar cu o zi înainte de a pleca spre Oradea m-am bucurat că sângerarea nu mai era abundentă. Am plecat din Anglia împreună cu sora mea, cu mașina. Nu știu ce s-a întâmplat pe drum… Poate oboseala, poate faptul că m-am zdruncinat, că am stat într-o singură poziție mai mult timp, dar m-am trezit cu o hemoragie cumplită. Am vrut să oprim pe drum, la un spital, dar norocul meu a fost că totul s-a declanșat cam cu vreo 100 de kilometri de granița cu România. Așa că am preferat să merg direct la spitalul din Oradea.

 

D.R.: Ce v-au spus medicii din țară când au văzut despre ce este vorba?

V.: Sincer… s-au șocat. Mi-au spus că mai aveam puțin și riscam să fac infecție în corp. Septicemie. Și că în niciun caz o astfel de problemă nu trebuie să rămână nesupravegheată atât de mult timp. Adică mai bine de 5 zile. Dacă medicul recurge la această variantă care ar trebui să fie mai puțin stresantă pentru pacientă, aceasta trebuie să se întoarcă la spital în 2 zile, maximum 3 pentru un nou control. Mai ales când sunt și alte complicații la mijloc, cum ar fi fibroamele uterine în cazul meu, atunci în niciun caz nu trebuie amânat. Le-am spus toată povestea și au rămas surprinși… În secunda doi m-au internat și m-au operat chiar în seara aceea. Au curățat totul. Au îndepărtat toate resturile și după operație mi-au spus că într-adevăr un fibrom era localizat destul de aproape de partea de jos a uterului, însă nu atât de aproape încât să nu se poată interveni chirurgical.

—————————————

„Bine că nu a fost mai rău… așa mă gândesc acum. Pentru că putea să fie mai rău și cine știe unde eram acum și în ce stare. Nu dau vina pe medicii din Anglia, nu dau vina pe sistem, pentru că eu știam mersul lucrurilor. Trăiesc în Anglia de zece ani, așa că nu este nimic nou pentru mine. Doar că în tot acest timp nu am avut probleme de sănătate așa de mari și așa de grave. A durat destul de mult până am ajuns de la GP pe mâna medicilor din spital, mai bine de două săptămâni. Apoi ei au descoperit fibroamele uterine și asta a contribuit la prelungirea situației. Ar fi trebuit să mă interesez de o clinică privată. Știu că prețul poate ajunge la câteva sute bune de lire, dar sănătatea e cea mai importantă. Sau ar fi trebuit să vin în țară din primul moment în care mi-am dat seama că… așteptarea e lungă. Un lucru e cert: nu va mai exista o dată viitoare! A fost traumatizant, dar ce pot spune… bine că am scăpat cu bine!”

Valentina, 40 de ani

—————————————

Autor articol: Oana Padureanu
Etichete: , , , , , , , , ,

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!