Capcanele umorului englezesc

Articol publicat in sectiunea UK la bani mărunţi pe data 16 decembrie 2014

Atotprezent şi atotputernic, umorul pare să guverneze orice aspect al culturii engleze. Chiar dacă nu implică întotdeauna nuanţe care să provoace râsul cu lacrimi, umorul este o dominantă a relaţiilor dintre englezi. E, în primul rând, un facilitator al comunicării. Pe de o parte, pentru că face o discuţie mai agreabilă; pe de altă parte, pentru că fluidizează conversaţii încordate. Umorul devine astfel o strategie de a evita o situaţie incomfortabilă, persiflând-o, luând-o în râs, condimentând-o cu ironii.

De altfel, ironia este nu doar o aromă ci un ingredient dominant al umorului englezesc. Ca prelungire a ironiei, auto-ironia şi auto-deprecierea sunt absolut esenţiale. De altfel, în cultura britanică, a te lua prea în serios e aproape indecent. În schimb, abilitatea de a te lua pe tine însuţi în râs e încurajată peste măsură. Chestiunea e lesne de depistat la ceremoniile de decernare a premiilor Oscar pentru film. Un actor englez se va comporta complet diferit comparativ cu colegii americani: dacă cei din urmă vor rosti de obicei speech-uri sentimentale, actorii englezi se vor comporta stângaci, jenaţi parcă de propriul succes, pozând cum că ar fi într-o situaţie inconfortabilă şi, în final, rostind câteva fraze în care se auto-ironizează.

Însă trebuie să fie limpede: tot scenariul descris adineori e un joc al aparenţelor. Nu înseamnă că englezii ar fi modeşti cu adevărat ori ar avea o părere proastă despre ei înşişi. Ba dimpotrivă. Pentru cunoscătorii jocului, e bine ştiut că artificiile de auto-ironii sugerează de fapt tocmai contrariul celor rostite…  Aşa se întâmplă lucrurile în cultura engleză: solemnitatea şi luarea prea în serios a propriei persoane sunt gafe la fel de mari precum exprimarea în public a emoţiilor sau văitatului. Decât să frecventeze asemenea atitudini, englezii preferă să fie reci, distanţi şi oarecum indiferenţi. Aşa se face că o boală cronică va fi tradusă în cuvinte ca “o experienţă nu tocmai plăcută”; o frumuseţe care-ţi taie respiraţia va fi descrisă ca fiind “chiar drăguţă”; o impoliteţe gravă – “un comportament nu tocmai prietenos”; o idee stupidă – “nu tocmai inteligentă”. Exemplele pot continua la infinit. Toate demonstrează cât de reţinuţi sunt englezii atunci când vine vorba să-şi manifeste public sentimentele. 

Revenim însă la auto-ironia cu care se însoţesc în diferite contexte. Spuneam că la mijloc nu e implicat vreun instinct al modestiei; atunci când se auto-parodiază, afirmaţiile englezilor se cuvin interpretate exact pe dos. Tocmai în procesul acesta de decodare a înţelesurilor surprinzătoare ce se ascund dincolo de driblingul frazelor constă umorul englezesc. Şi tocmai aici intervine dificultatea de comunicare a unui imigrant nefamiliarizat cu obiceiurile culturii engleze. Acesta va lua pesemne în serios ceea ce e de fapt e un simplu joc de cuvinte şi aluzii.

Cert este că felul în care englezii tratează un succes făcându-l să pară superficial e o chestiune care ţine de etichetă socială. Într-un sens englezii nu se pot deconecta de la a glumi şi – implicit – a se auto-ironiza în diferite situaţii. E o dispoziţie creată prin educaţie. Nu presupune un efort artificial; ci este o aplecare exersată către jovial. Un tic social. Se supun acestei reguli naturale a umorului, aşa cum fiecare om se supune legii gravitaţiei. Da, englezii sunt într-o permanentă dispoziţie să glumească. A-i lua prea în serios e o gafă pe care repetând-o, riscăm să ni-i îndepărtăm.

Autor articol: Daniel Chira


Comentarii

Spune-ti si tu parerea!