Cărțile și călătoria

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 7 aprilie 2013

Târgul de carte de la Londra aduce în discuție o idee care merită o privire mai atentă. Ce și cum se scrie în UK despre România, ce scriu autorii români despre UK. De la început trebuie remarcat faptul că târgul anunțat pentru perioada 15-17 aprilie nu pare a fi însoțit de rumorile și tensiunile care au apăsat asupra celui de la Paris. Cel de pe malul Senei a fost orientat asupra vedetelor literare și a literaturii de ficțiune. Cel de pe malul Tamisei vizează mai degrabă non-ficțiunea și autori care sunt mai puțin cunoscuți publicului larg. Ideea mi se pare excelentă, cu atât mai mult cu cât genul literar care susține eșafodajul evenimentului este cartea de călătorie. Nu este ignorată cartea de ficțiune, dar rămâne indubitabilă dominația scriiturii de tip autobiografic, confesiv, mărturie a unor experiențe trăite la cei doi poli aflați în dezbatere: UK și România. Ne întâlnim, aici, cu un curent literar care a cucerit demult rafturile librăriilor americane și care are un rol ascendent în Occidentul european. Tot ce este „true”, de la „true crime” până la – să zicem – „true voyage” are o valoare specială, de eveniment trăit, de experiență personală directă, transpusă în moduri literare atrăgătoare, accesibile, dar și – uneori – profunde. Ne aflăm în universul vast al reportajului, chiar dacă termenul e mai rar folosit, fiind înlocuit cu expresia, mai cuprinzătoare, de „literary non-fiction”. Construirea târgului pe această idee prezintă, însă, și riscuri. Între textele britanice despre România și cele românești despre UK s-ar putea să fie o diferență remarcabilă. În România nu se mai scrie de ani buni reportaj. Nu se mai valorifică în niciun fel călătoria. Rar, prin câte o revistă culturală, un scriitor mai povestește câte o snoavă de pe unde s-a întâmplat să ajungă. Genul a căzut într-o nemeritată uitare, fiind considerat, la noi, net inferior ficțiunii. Preferăm visarea în locul realității și practicăm melancolia ca pe un remediu împotriva tuturor virușilor vieții cotidiene. În plus, a scrie cărți de călătorie ar însemna, conform prejudecăților noastre, să ne întoarcem la un gen pe care doar cei puțini și aleși (de PCR) îl puteau exersa. Fiindcă genul în cauză a înflorit în anii 70-80, când aproape nimeni în România nu avea pașaport sau drept de călătorie, dar, totuși, apăreau cărți în care minunile lumii ne erau povestite pe îndelete. Nu cred, însă, că suntem marcați de acea epocă. Cred că am schimbat multe între timp și că dialogul cu englezii, pe tema călătoriei, poate fi extrem de interesant. Să vedem.

Autor articol: Radu Ciobotea

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!