Caruselul migrației. Punct final: Germania

Articol publicat in sectiunea Diaspora în lume, Poveşti româneşti pe data 3 noiembrie 2015

Andreea Krauter_Germania

Viețile migranților se aseamănă între ele. Desprinderea de o societate, ieșirea din zona de confort, noul, necunoscutul, toate au efecte similare asupra persoanelor care și-au mutat reședința într-o altă țară. Am aflat de la o româncă din Germania câteva lucruri familiare și românilor din Marea Britanie, indiferent că este vorba de condițiile de muncă, interacțiunea cu administrația sau integrarea într-o societate a saxonilor.

Andreea a lucrat ca fotograf pe vas de croazieră aproximativ cinci ani. Activitatea într-un astfel de job se rezumă la două-trei contracte pe an, în funcție de traseul alocat de compania care oferă croazierele. Câteodată, un traseu durează două săptămâni, câteodată mai mult, iar traseul se repetă pentru personalul vasului pe toată perioada de sezon, până la încheierea contractului. O durată medie pe care un angajat pe vas o petrece în călătorie este de șase luni. Prin acest job, Andreea nu numai că s-a specializat în fotografie, dar a văzut și lumea (aproape) întreagă. De la Asia la America de Sud, de la Polul Nord la America de Nord și Mediterană, tânăra a traversat în lung și-n lat Atlanticul… și Pacificul.

Între aceste contracte, tânăra de 31 de ani revenea în România, în Timișoara natală. În 2011 a petrecut vacanța dintre contracte în Germania, unde mama ei locuiește de mai bine de 10 ani. Și întâmplarea a făcut ca ea să rămână acolo.

 

Diaspora Românească: Cum ai ajuns în Germania?

Andreea Krauter: Eram în vacanță în Nurenberg, așteptam următorul contract, care era deja stabilit cu o firmă norvegiană care are în mare parte pasageri englezi. Prin aprilie, la momentul plecării, am avut, însă, ghinionul – sau norocul – de a pierde două avioane. Aici, în Germania, am cunoscut mulți oameni și cumva m-a luat valul, mergeam la multe petreceri și distracție și așa am pierdut primul avion programat pentru îmbarcarea pe vas în Anglia. Mai aveam jumătate de oră până pleca avionul din Nurenberg, dar cel de la check-in nu a vrut să mă lase să merg mai departe, a zis că e prea târziu. Apoi al doilea zbor l-am pierdut cam tot așa, pentru că nu m-am trezit la timp. După ce am pierdut două avioane, n-am mai plecat. Nu am plănuit să rămân, așa s-a întâmplat.

 

D.R.: Ce ai făcut la început?

A.K.: Am ieșit și am socializat. Soțul german al mamei mele are doi copii și prin fratele vitreg, am cunoscut mulți oameni. El mergea la un club, o organizație non-profit cu activități pentru comunitate, și m-a luat cu el. În mod adhoc făceau și petreceri și tot felul de evenimente. Prin luna mai, la o lună după ce am pierdut avionul, am rămas însărcinată. Am hotărât împreună cu prietenul meu că voi naște în Germania, mai degrabă decât în România. Deși acolo aș fi avut asigurare, el nu a prea vrut să nasc în România. Dar fiindcă în Germania nu aveam asigurare medicală, ar fi trebuit să plătesc foarte mult pentru naștere și consultații. Așa că ne-am căsătorit.

 

D.R.: Cum te-ai integrat?

A.K.: M-am dus la un curs de integrare gratuit, unde am învățat limba germană. În fiecare zi aveam cursuri timp de cinci ore. Am făcut cursul timp de cinci luni, apoi am născut. Ulterior am completat cursul, care era de șase luni în total, am dat un examen și am primit diploma de germană, la nivel intermediar. Cursurile oferite de stat sunt doar pentru acest nivel; dacă vrei să devii expert, trebuie să plătești.

—————————————

„În timp am învățat germana destul de bine, se aude încă accentul și mă întreabă lumea de unde sunt. Până am învățat germana, a mers și cu engleza. Cel puțin în mediul în care sunt, cam toți știu engleza, fie tineri sau mai în vârstă.”

Andreea Krauter, 31 de ani

—————————————

 

D.R.: Cum ai interacționat cu autoritățile și organizațiile de stat?

A.K.: N-am întâmpinat niciun fel de greutăți. Poate că am avut noroc că soțul e neamț. Integrarea mea a fost ajutată de el și de prietenii germani pe care mi i-am făcut. La spital când am fost, am fost tratată bine, nu am ce comenta. Cu autoritățile ai multă birocrație de trecut, de exemplu la căsătorie, sunt o grămadă de hârtii pe care trebuie să le completezi. La înregistrarea cu oficiul de asigurări sociale, alte hârtii.

 

D.R.: Te-au ajutat localnicii să te integrezi?

A.K.: Germanii sunt primitori, dar au un stil aparte. Sunt primitori până la un punct. Dar sunt și sociabili, doar că ei se țin de niște reguli. De exemplu, dacă vrei să te întâlnești cu un prieten, trebuie să faci programare cu două zile sau cu o săptămână înainte sau ceva de genul ăsta. La ei totul se planifică. Trebuie să programezi dinainte, să își pună fiecare notiță în calendar. Mi s-a întâmplat să îi iau prin surprindere, dar nu am luat în seamă faptul că i-am văzut neimpresionați de fapta mea, m-am făcut că nu înțeleg.

—————————————

„Orice se face, trebuie planificat. Nemții au un stil de organizare foarte rigid, chiar și pentru viața lor personală. Puține lucruri se întâmplă spontan. Nu sunt prea fericiți să le faci surprize. Pentru mine, ca româncă, mi s-a părut puțin greu la început, că noi suntem mai… surprinzători.”

Andreea Krauter

—————————————

 

D.R.: Care e standardul de viață acolo?

A.K.: Totul e organizat. Drept pentru care nu e prea mult stres. Nivelul de trai e OK, lipsa de bani e ceva cu care te întâlnești mai rar. Eu cât timp am copilul mic primesc ajutor social, pentru că între timp m-am despărțit de soț. Acum că fata merge la grădiniță, trebuie să îmi găsesc job și să le arăt că aplic la cinci locuri de muncă pe săptămână. Am un cont pe internet la oficiul de muncă, unde trebuie să le arăt activitatea mea și să completez acolo regulat, să le dau detalii. Dacă, de exemplu, nu m-au acceptat la un job, trebuie să le scriu de ce și ce s-a întâmplat la interviu. Ei îmi cer să vadă ce cheltuieli am pe lună: chiria, mâncarea, hainele, și în funcție de asta îmi calculează cât primesc. Cu tot cu alocația copilului primesc cam 1.200 de euro pe lună.

 

D.R.: Ți se pare ușor procesul prin care primești ajutorul social?

A.K.: Trebuie să comunici mult cu ei. Dar, de exemplu, au o condiție care ne-a cam pus bețe în roate. Eu cu fiica mea nu ne putem muta într-un apartament mai mic de 60 de metri pătrați, așa calculează ei un minim de spațiu necesar pentru a locui decent. Cât timp primesc beneficiul, trebuie să am aprobarea lor când mă mut. În zona Bavariei e o bătaie pe locuințe, e foarte greu să găsești o chirie. La un singur apartament se uită 200 de familii care ar vrea să îl ia. Am primit la un moment dat o ofertă de apartament cu trei camere, când stăteam într-unul cu o cameră toți trei. Dar fiindcă cel cu trei camere era de 60 de metri pătrați, nu ne-au acceptat mutarea, că era prea mic. A fost cam absurd să nu țină cont de faptul că erau trei camere, care ne-ar fi dat mult mai mult confort și intimitate, ci doar de suprafață.

Multe depind de ofițerul de la Jobcentre care se ocupă de cazul tău. Există multe facilități, ei îți pot da bani să faci cursuri foarte scumpe, dar dacă persoana respectivă nu își dă interesul, e mai greu. Mie mi-au refuzat să îmi plătească o școală din Berlin care m-a acceptat să fiu studentă acolo. Am întâlnit oameni care au primit fonduri pentru școală în cazuri similare și am vorbit și cu alți ofițeri de la Jobcentre și au spus că totul ține de funcționarul care are cazul meu.

—————————————

„Pentru orice faci în Germania ai formulare de completat, un dicționar întreg de completat. Sunt explicați toți pașii pe care trebuie să îi faci, dar e mult de scris.”

Andreea Krauter

—————————————

 

D.R.: Ce joburi ai încercat să faci?

A.K.: Am lucrat, pe proiect, ca fotograf, dar foarte puțin. Am avut și un proiect mai mare, cu deplasare la un traseu de mountainbike, unde am făcut fotografii. În rest, trebuie să ai un curs absolvit pentru orice fel de job pe care vrei să îl faci. Eu m-am gândit că oricând aș putea să îmi iau un job de vânzător de exemplu, dar nu este așa, trebuie să ai curs de vânzător făcut. Trebuie să ai calificare să aranjezi marfa pe rafturi. Acum îmi fac planuri cu niște prieteni de aici să punem la cale un studio foto, în care fiecare vom aduce echipament și vom împărți chiria. Pentru ei ar fi doar hobby, dar pentru mine va fi un loc de muncă.

 

D.R.: Ți-ai făcut prieteni germani?

A.K.: Da, m-am împrietenit cu mulți. Viața socială nu îmi lipsește, mi-am găsit un grup cum aveam și în România. Am întâlnit alți români pentru care e mai greu să socializeze cu germanii sau nu își doresc asta. Prin soțul și prin fratele vitreg, care sunt născuți aici, am reușit mult mai bine să mă integrez. Germanii sunt destul de deschiși, îți ascultă problema, încearcă să îți dea sfaturi, dar simți de la ei o răceală aparte.

 

D.R.: În concluzie, ce ai învățat din viața de acolo?

A.K.: Greu de spus. Am văzut că mulți au așteptări mari când ajung să se mute într-o altă țară, dar adevărul e că dezamăgirea e mare când realizează că viața e la fel de grea peste tot. Peste tot plătim chirie, bani pe mâncare și peste tot e greu de găsit un loc de muncă bine plătit.

—————————————

„Iubesc România și niciodată nu am ascuns faptul că sunt româncă. Și odată ce ești călător, rămâi încontinuu călător. Va veni o zi când voi pleca din Germania.”

Andreea Krauter

—————————————

 

Exploatarea muncitorilor migranți, la fel ca în UK

Un scenariu similar cu multe cazuri raportate în presa din Marea Britanie a fost experimentat și de Andreea în Germania. Oameni recrutați din țări est-europene muncesc 12 ore pe zi și locuiesc în condiții mai mult decât discutabile, în case oferite de agențiile de recrutare.

„La un moment dat, am lucrat într-un restaurant, ca și chelneriță, dar mi s-a părut sclavie. Turele erau de la 10 la 3 și apoi de la 5 la 12 noaptea. Lanțul de restaurante e ca un fel de McDonalds german, foarte mare. Ei recrutează oameni din România, Bulgaria, Ungaria. Îi cazează în apartamente cu mai multe camere și dorm patru într-o cameră. Și fiecare plătește 250 de euro pe lună pe pat. Pe lângă că nu au intimitate, ei nu au nici timp liber, pentru că lucrează toată ziua. Și ai doar o zi liberă pe săptămână. Ei pun anunț și pe site-urile germane, și așa am ajuns și eu acolo. Jobul în sine e ok, să fii chelner e simplu, dar nu am vrut să susțin mecanismul lor de folosire a oamenilor. Într-un final nu m-au mai vrut acolo pentru că nu eram disponibilă 24 de ore din 24, 7 zile din 7, ca și ceilalți. Când ai un copil, este mult mai greu să găsești loc de muncă, am aflat asta și de la alți oameni. De multe ori te și întreabă la interviu sau la telefonul prealabil dacă, în caz că se îmbolnăvește copilul să zicem, ai dădacă asigurată care vine să aibă grijă de el în locul tău. Asta e cazul meu și al foarte multor mame singure”, povestește Andreea.

Autor articol: Anamaria Sandra

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!