Câți?

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 19 mai 2013

Nu mai știm exact câți suntem, nici prin România, nici prin UK, nici prin celelalte state prin care formăm deja comunități. Tururile de scrutin electoral din ultimii doi ani au arătat în mod dramatic că ignorarea numărului românilor cu drept de vot poate avea urmări incalculabile. Și iată că, taman când începusem să credem că suntem la coada Europei în materie de recensământ, ne pomenim cu numărătoarea greșită a britanicilor. Oficiul Național de Statistică al UK a greșit socoteala populației cu aproximativ 500.000 de persoane. Ulterior, instituția a revenit asupra datelor, explicând că este vorba despre imigranți est-europeni. Un exemplu este cel al polonezilor, despre care se credea că sunt cam 700.000, dar realitatea arată că au depășit un milion. Expresia „realitatea arată” este pe cât de ușor de formulat, pe atât de greu de explicat. Fără un mecanism de investigare sociologică de o inteligență năucitoare, realitatea nu arată nimic. Faptul că britanicii au greșit cu 500.000 arată nu nepriceperea lor, ci capacitatea lor de a ajunge aproape de adevăr. A ști câți imigranți sunt pe teritoriul țării e o performanță greu de atins, tocmai din cauza libertății de circulație a cetățenilor UE. Astăzi, nimeni nu mai e obligat să „raporteze” vreunei instituții (nici măcar vreunei misiuni diplomatice) că a sosit sau a plecat undeva. Frontierele s-au evaporat și, chiar dacă ar fi existat, nimeni nu și-ar fi bătut capul să afle câți români trec încoace și încolo. De aceea, acum vorbim, cu toții de cifre mari și aproximative. Mari, fiindcă migrația forței de muncă a crescut continuu; aproximative, fiindcă puține joburi sunt obținute pe căile oficiale, majoritatea fiind la negru sau cum dă Dumnezeu. A lucra în străinătate înseamnă a deveni invizibil. A găsi un patron căruia numai de anunțat autoritățile nu-i arde, a găsi o locuință pe cât posibil fără niciun contract, pe scurt a dispărea din toate evidențele posibile. Aceasta este categoria de imigranți imposibil de găsit pentru orice oficiu de recensământ. Lucrurile devin mai ușoare doar când e vorba despre imigranții hotărâți să intre în legalitate, să obțină dreptul la muncă și să beneficieze de sistemul britanic de asigurări. Din acest punct de vedere, constatăm că există, de fapt, două diaspore. Cea „vizibilă” și cea „invizibilă”. Cea de-a doua creează mai toate problemele legate de existența comunităților de imigranți și adună aproape întreaga rețea de infracționalitate. De aceea, dimensiunile exacte ale „diasporei invizibile” nu pot fi integral evaluate, iar o greșeală de 500.00 de persoane pare absolut acceptabilă.

Autor articol: Radu Ciobotea

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!