Cei șapte ani (britanici) de acasă

Articol publicat in sectiunea UK la bani mărunţi pe data 26 martie 2016

uk_british children having a fit

Sunteți într-un spațiu public și copilul se dă în stambă. Cum îl potoliți? Trebuie să mergeți la o întâlnire importantă. Lăsați copilul cu cineva din familie sau cu o dădacă? La vârsta școlară, trimiteți copilul la o școală aproape de casă sau la internat? Aceste simple întrebări primesc răspunsuri diferite în funcție de locul pe hartă unde le pui. La o comparație între români și britanici, decalajul între comportamentul față de copii descrie diferențe culturale puternice, dacă nu antagonice. 

După cum locuitorii străini ai Londrei nu mă vor contrazice, a fi martor la purtarea copiilor și mamelor britanice în public aduce cu sine cel puțin o mirare. La început bineînțeles, pentru că obișnuința își are și ea rolul ei. Merg deunăzi cu autobuzul și lângă mine se așează doi copii, între 4 și 6 ani. Mama lor cu un copil mai mic stă trei locuri mai în față. Copiii de lângă mine încearcă să-și petreacă timpul într-un mod cât mai distractiv. Un lucru chiar normal, ai spune.

Cântecul pe care îl zbiară nu are suficientă putere totuși, trebuie acompaniat de bătăi în tabla din spatele ultimelor locuri. Morișca pe care unul dintre ei o are își face și ea treaba, ținând loc de băț de tobă. Autobuzul este plin. Mama lor, la un moment dat când tărăboiul se aude, cred, și la nivelul de jos al „double-decker”-ului, le spune să înceteze. Copiii ascultă o secundă, după care încep iar. Am o călătorie de jumătate de oră de făcut…

În decursul celor aproximativ 10-12 stații pe care le mai călătorim împreună, copiii își văd de tărăboiul lor, iar oamenii își văd de… treaba lor. Fiecare cum poate. Căștile mele nu au prea mult succes, la volum maxim încă îi aud pe copii, astfel că renunț să îmi bombardez urechea de două ori. Nicio persoană din autobuz nu a spus nimic mamei copiilor năstrușnici, ca și cum nu ar fi deranjat deloc. Nu am putut, însă, să mă abțin de la a-mi imagina aceeași scenă, într-un autobuz din România. Totul ar fi decurs chiar pe dos, nu-i așa?

 

Părintele neparticipativ

Pe aceste meleaguri, copiii sunt tratați ca și adulții. Le spui o dată, după aceea e treaba lor ce fac. Motivele sunt variate, dar au de-a face cu faptul că părinții văd rolul lor ca fiind acela de a-i învăța pe copii să devină independenți și de a-i pregăti cât mai bine pentru maturitate. Acest lucru îi pune la polul opus față de multe alte culturi, unde tinerii sunt crescuți ca o parte dintr-o interdependență familială pe viață.

 

trimiteri-sus-4

Copii cu năbădăi sau părinți fără autoritate?

ȘAPTE ANI DE-ACASĂ. CONTEAZĂ ÎN UK?

Împrumut de la părinți. Cine are dreptate: românul sau englezul?!

Umorul englezului şi politeţea lui răsună şi-n inima hoţului

trimiteri-jos-4

 

Cei mai detașați părinți dintre locuitorii Regatului Unit sunt englezii. Copiii le sunt dragi, după cum spun Antony Miall și David Milsted în „Ghidul xenofobului pentru englezi”, dar pasiunile englezilor sunt altele. Ei sunt mai înflăcărați în privința animalelor de companie decât de propriii lor copii. De aceea, copilăria englezilor este scurtă. Dacă fondurile permit, copiii sunt trimiși la „public schools” (în pofida numelui, școli private), școli cu internat care primesc copii cu vârste începând de la 8 ani. Până la vârsta de 8 ani, cel mai probabil părinții vor încredința copilul unei dădace, responsabilitatea creșterii lui fiind adeseori împrumutată altora.

„Ai grijă, dar nu-ți fă griji” pare a fi motto-ul englezilor în ceea ce privește copiii. Nu îi cocoloșesc, nu îi înfofolesc. Un exemplu evident sunt copiii îmbrăcați lejer chiar și într-o zi de iarnă. În România, ieșitul iarna are un întreg ceremonial: trebuie să treci de un „check-in” monstruos de lung cu punerea mănușilor, căciulii, salopetei, ciorapilor de lână și cine știe ce alte protecții pentru copil, că-i firav și sensibil. Parcă și văd fotografiile pe care cei mai mulți dintre noi le avem din copilărie, iarna prin zăpadă încotoșmăniți până nu ni se mai văd decât ochii și sprâncenele, arătând ca niște cârnăciori umblători de câte aveam pe noi. Pe străzile Londrei însă, copiii de orice vârstă nu poartă căciulă decât în cel mai rău caz, o ploaie monotonă nefiind un motiv pentru asta.

 

„Yes, please, thank you, please”

Părinții englezi își învață totuși copiii, încă de la o vârstă fragedă, câteva lucruri esențiale: „be nice” (fii plăcut/drăguț/binevoitor) și „say «please» and «thank you»” (spune „te rog” și „mulțumesc”). Copiii sunt atenționați cu „that’s not nice” (nu este frumos) pentru a sublinia un comportament anti-social, lucru de care se feresc toți. De asemenea, importanța folosirii cuvintelor de rugăminte, de mulțumire, și mai presus decât toate, de iertare, este învățată de micii englezi ca fiind regula de bază în existența lor.

Curtoazia este astfel asumată devreme și exersată cu seninătate de cei mici. Un prieten îmi spune cum în parc, un copil a cărui familie stătea aproape de el, a făcut conversație cu el pe tema aparatului de fotografiat. Claudiu făcea fotografii și micuțul s-a apropiat cu „your camera is very nice” (aparatul tău este foarte frumos) și i-a povestit despre aparatul pe care îl are tatăl lui. Bineînțeles, toată politețea era îndreptată spre premiul cel mare, și anume să poată să țină puțin aparatul și să facă o poză. Abilitatea copilului de a socializa într-un mod foarte plăcut l-a surprins pe Claudiu, care a cedat „farmecelor” celui mic, transformând discuția într-o sesiune de fotografie.

S-ar zice că englezii le dau copiilor lor câteva abilități de bază, după care îi lasă să exploreze lumea pe picioarele proprii. Am încercat să aflu, printr-un mini-sondaj, dacă ei au conceptul celor „7 ani de acasă” în care noi, românii, ne încredem. Baza educației și sâmburele viitorului adult. Niciunul din cei întrebați nu știa de o astfel de expresie sau idee. Îmi dau seama și de ce. Unu, pentru că ei merg la școală de la 5 ani (sic!). Și doi, pentru că metoda creșterii copilului departe de părinte înseamnă că acesta primește informație și educație din mai multe surse. Responsabilitatea fiind împărțită, nucleul nu se formează. Însă dă posibilitatea – fiecărui individ – să își creeze propriul lui nucleu.

Autor articol: Anamaria Sandra

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!