Chelner pe Oxford Street: bun la bacșiș, rău la servit

Articol publicat in sectiunea Muncă, Poveşti româneşti pe data 15 octombrie 2015

uk_chelner restaurant

Cu dus și întors. Și bine și rău. La extreme. Să fii chelner pe Oxford Street înseamnă, pe-o deoparte, un bacșiș gras în fiecare lună, însă clienții, servitul și munca în sine poate lăsa deseori… semne adânci și deloc plăcute.

Ilinca este o tânără în vârstă de 24 de ani din Cluj, care a ajuns în Londra în urmă cu doar două luni de zile. S-a angajat rapid într-un restaurant italian de pe Oxford Street și ne povestește că a fi chelner pe una dintre cele mai aglomerate străzi din Londra este dificil. Odată ce și-a început tura, nu mai există noțiunea timpului, ne povestește românca. Chiar dacă la sfârșitul lunii bonusul primit de fiecare chelner poate fi unul mare, și pretențiile clienților sunt pe măsură.

Deși lucrează de doar două luni de zile, iar bacșișul pe care l-a adunat în luna august a fost de 650 de lire, Ilinca spune că ar renunța la job… „chiar de ieri”.

 

Diaspora Românească: Ești de două luni în Londra și de două luni ai un job, cum a fost începutul?

Ilinca: Nu a fost greu deloc. Într-o zi de vineri am ajuns în Londra și luni deja am început munca. Prietena mea a vorbit din timp cu managerul ei, care deține un restaurant italian pe Oxford Street și acesta a fost de acord să mă primească, fără să mă cunoască. Lucrase cu români și în Italia și era foarte mulțumit de noi. Ca o paranteză, mai mult de un sfert dintre angajații lui sunt români. Chiar în prima zi am avut interviul pentru National Insurance Number și într-o săptămână am și primit scrisoarea. Revenind la locul de muncă, prima zi a fost un chin pentru mine. Niciodată nu mai făcusem așa ceva… adică nu mai servisem. După ce mi-au arătat unde este bucătăria, ce trebuie să spun, cum să iau comanda, adică totul a durat 10 minute, m-au trimis să iau comenzi. Mi-au spus că trei zile am timp să memorez tot ce este în meniu. Unul destul de mare și sofisticat. Am avut mari emoții… mai o bâlbâială, mai ceream ajutor, mai întrebam în stânga și în dreapta, asta pot spune că a fost partea ușoară. Partea cea mai grea este servitul, pleci de la bucătărie cu farfurii fierbinți, scoase direct din cuptor și trebuie să ai mare grijă. Eu mi-am făcut niște bășici pe mâini în ziua aceea de am vrut să arunc farfuriile pe jos.

 

D.R.: Ce este pentru tine cel mai greu în munca aceasta?

I.: În timp te obișnuiești cu totul. Înveți meniul fără să mai stai să te uiți și să verifici dacă acela este produsul pe care l-a comandat clientul, știi care sunt colegii de treabă, dar și cei de care e bine să stai mai departe. Te obișnuiești chiar și cu farfuriile fierbinți. Dacă nu ești în stare să cari câte două-trei-patru la masă în același timp, atunci duci câte una. Nu este recomandat așa, dar decât să le spargi în fața clienților… Cred că trebuie să fii făcut pentru o astfel de meserie. Este o muncă grea. Stăm în picioare și 10 ore pe zi, este un du-te-vino continuu. Sunt zile în care nici nu ai timp să respiri, darămite să mai bei apă. Plus că oamenii sunt greu de mulțumit. Au pretenții și sunt și nehotărâți.

—————————————

„Cel mai greu, din punctul meu de vedere, este în continuare servitul. Am numai semne pe mâini. Dacă mă credeți, umblu cu spray-ul de Oximed în geantă. Și nu sunt singura. Sunt ospătari care au experiență de ani de zile și din când în când o mai pățesc. Nu știu cum este în alte restaurante, dar aici nu ai timp să bei apă. E o muncă grea. Dacă mai ai și ghinionul să dai peste un client care comandă o porție de paste, dar vrea sosul de alte paste și carnea de la cu totul alte paste… Și în plus cer și o salată, dar fără roșii și fără maioneză, dar cu ardei și doar puțin bacon și neapărat cu extra mozzarella, ei bine… devine distractiv.”

Ilinca, 24 de ani

—————————————

D.R.: Care sunt părțile pozitive în această meserie?

I.: Depinde de fiecare în parte. Sunt oameni care fac această muncă de ani de zile. Le place. Nu se văd făcând altceva. Sunt alții care fac de nevoie. Se câștigă bine, și nu mă refer la salariu. Salariul este unul de bază, cel puțin pentru începători ca mine: 1.200-1.300 de lire pe lună. Însă bacșișul poate fi unul atrăgător. De exemplu, în restaurantul acesta, bacșișul nu este individual. Când un client plătește cash, ospătarul care a servit merge cu factura și cu banii la recepție. Colegul care se ocupă cu încasările pune tot ce este în plus într-o cutie de lemn mare. Când se plătește cu cardul, procedura este asemănătoare. Există un program, cu valoarea facturii și cu suma pe care un client dorește să o dea în plus. La sfârșitul lunii, toți acești bani, care vin în plus, se împart la fiecare dintre noi. Noi chelnerii. Barmanii au alt bonus.

—————————————

„Și se fac bani. Suntem în total 25 de ospătari, iar în luna august când a fost plin sezon, cu toate că nici acum nu ducem lipsă de clienți, eu am luat 650 de lire bonus. Adică bacșiș. Pe lângă cele 1.250 de lire salariul. Deci 1.900, un salariu bun pentru a trăi în Londra. Pe luna septembrie am luat 560 de lire. Colegii mei spun că niciodată nu au luat mai puțin de 400 de lire și că depinde de la o lună la alta. Am auzit că s-a luat și 900 de lire…”

Ilinca, 24 de ani

—————————————

D.R.: Și totuși, spui că ai vrea să renunți…

I.: Da, dacă aș putea aș renunța… ieri. Prefer să iau mai puțini bani, chiar și 1.200 de lire pe lună, dar să scap de semnele de pe mâini, de stresul acesta de a zâmbi chiar dacă nu ai motive, pentru că doar ce te-ai ars la degete și te doare, de a vinde o imagine falsă… pentru că am zile în care, pur și simplu, nu am chef să zâmbesc sau să fiu drăguță și înțelegătoare și plăcută… Însă deocamdată nici nu am căutat altceva, așa că nu pot pleca. Vreau să sar dintr-o barcă în alta, nu direct în ocean.

—————————————

„Le recomand celor care vor să lucreze în acest domeniu să meargă din ușă în ușă, să își lase CV-urile în restaurantele, cafenelele sau barurile din centrul Londrei pentru că au mari șanse să își găsească un job rapid și de multe ori cu avantaje… depinde de fiecare restaurant în parte. Dar să ia în calcul și faptul că este o muncă grea, solicitantă, se stă mult în picioare, turele sunt de dimineață, de la ora 6 până seara la ora 12. Se muncește sâmbăta, duminica, de sărbători. Fiecare trebuie să pună în balanță. Lucrul care mă face și mai mult să renunț este că mă trezesc în fiecare dimineață cu mâinile încleștate. Bănuiesc că poate fi de la faptul că stau multe ore cu mâinile umede…”

Ilinca, 24 de ani

—————————————

 

Autor articol: Oana Padureanu

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!