Children in UK

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 30 mai 2016

Lucrurile chiar încep s-o ia razna. Sau au luat-o razna demult, dar noi abia acum începem să aflăm. Dar nu e, oare, prea târziu? Nu e, oare, prea puțin? Pot românii din diaspora să readucă normalitatea într-o insulă în care națiunea devine mai importantă decât rațiunea? Nu contează răspunsul. Suntem în UK. Credem că am găsit o fărâmă din Paradis. Dar, dacă avem copii, nu găsim paradisul, ce să mai vorbim, nu găsim nici  măcar o felie de paradaisa (vorba bănățeanului pentru roșie, fie ea montană sau de câmpie). Nu găsim înțelegere, nu găsim inteligență, nu găsim legalitate. Nu găsim Europa pe care noi o visăm de mici copii și de care englezii abia așteaptă să se despartă, ca să redevină o insulă anonimă, într-un ocean fără curenți. Trăim coșmaruri. Ne aflăm în instanță, suntem judecați, ne putem numi Florin Barbu, putem fi tatăl sau mama unor copii cu numele Andy și Diana. Pe scurt, părinți. Părinți români. Ceea ce constituie deja o infracțiune. Nu poți fi părinte și român în același timp, fără să încalci vreo lege britanică despre care nimeni nu știa nimic, dar care se ivește brusc, grosolan și inevitabil. Știi ce urmează. Cineva te-a reclamat. N-ai avut tonul potrivit într-o discuție. N-ai tuns iarba la timp. N-ai deschis umbrela când începea să picure. Nu meriți să fii acolo, unde toată lumea își deschide umbrela la timp. Nu meriți să ai copii. Și dacă îi ai, ți se pot lua. E o acută criză de copii în familiile Europei occidentale. Iar copiii luați din familiile românești pot fi una din soluțiile la această criză. Numai că, odată ce ni se impune această abordare, absolut cretină și deloc creștină, ne aflăm într-un impas. Ce face statul român ca să ne protejeze? Nu e o întrebare retorică. E una pur tehnică. Statul român are la îndemână numeroase abordări diplomatice, mai mult sau mai puțin agresive. Dar abordarea cea mai frecventă este cea a promisiunilor. Promisiunile nu fac rău nimănui, ba chiar le creează o stare de confort celor năpăstuiți. Ne putem face și poze cu părinții, promițându-le că totul va fi bine (cazul Titus Corlățean, ministru strălucitor, zâmbind electoral în fotografia cu Florin Barbu). Adevărul este, însă, că nicio instituție românească nu face nimic. Excepția, poate, este Protecția Copilului din România, care are de jucat toate rolurile pe care alte instituții nu vor să le joace. Dar nu e suficient. Adevărurile abia încep să apară. Sunt multe familii de români care trec prin același infern, dar respectă regulile britanice. Nu au voie să se adreseze presei. Nu au voie să vorbească limba română. Nu au voie să-și vadă copiii. Relax. This is EU. Is it? Really?

Autor articol: Radu Ciobotea
Etichete: ,

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!