Cinci copii

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 18 ianuarie 2016

Puteau fi și patru. Trei. Doi. Unu. Norvegia se lansează în irealitate odată cu pretinsa respectare a legii până dincolo de lege, mai exact până acolo unde legea devine contrariul ei și din absoluta normalitate apare absolutul absurd. Extremele se ating.

Odată cu acest caz, se ivește problema unei diferențe majore între cetățenii europeni (care fac parte din UE sau nu) în felul de a înțelege viața. Simplist și fals, s-ar putea spune că românul își mai altoiește odrasla, iar scandinavul ba. Dar realitatea e mult mai complicată decât această firavă interpretare. Nici românul nu altoiește de năuc, nici norvegianul nu e ușă de biserică. Uneori, o vorbă grea spusă unui copil are un impact emoțional devastator. Ajunși la vârsta maturității, mulți foști copii mărturisesc că ar fi preferat o palmă părintească la funduleț decât cuvintele acelea pe care nu le pot uita și care dor ani de zile. Limita e greu de stabilit. Fiindcă nu e o limită între un gest și altul, ci între iubire și neiubire. Între familie și ne-familie. Între cearta cu căldură și politețea cu răceală. Între drepturile omului și drepturile omului. Care om, însă? În cazul Bodnariu, cu cinci copii luați de autoritățile norvegiene și duși prin case străine, toată lumea invocă drepturile omului.

Norvegienii, oameni de zăpadă uneori mai săraci cu duhul, au o literă de lege și nu se abat de la ea. Avem și noi aceeași literă de lege, dar ne mai nevoim să pricepem și spiritul ei. Căci problema familiei Bodnariu nu se rezumă la interpretarea legii, ci la înțelegerea unei povești adevărate. Cu imigranți români ajunși să își câștige viața în străinătate, cu dragostea care abia îți ajunge cu cinci copii, cu siguranța că te afli în inima civilizației, până când descoperi, siderat, că te afli într-o civilizație fără inimă. Căci te lovești, pe neașteptate, de o directoare de școală corectă până la prostie și patrioată până la leșin. Și, a doua zi, vine poliția să-ți ia toți copiii. Nu mai contează, deja, dacă Ruth sau Marius Bodnariu și-au atins vreunul dintre copii. Contează dimensiunile pe care le-a luat această întâmplare, rămasă fără nicio dovadă clara, dar cu un final – provizoriu – scandalos. Un caz banal dintre sute de mii de cazuri n-ar fi atras atenția președintelui Klaus Johannis. Acesta, însă, da. Din momentul în care președintele a declarat că urmărește situația și că sprijină Guvernul în eforturile de recuperare a copiilor, România a început să aibă o problemă în plus. O problemă de suflet, dar și de respectare a imigranților români, oriunde ar fi ei. Ea se rezumă la două cuvinte cât o întreagă epopee. Cinci copii.

Autor articol: Radu Ciobotea

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!