De la „job” la „carieră”

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 11 mai 2015

Imigraţia românească de dată recentă începe să devină o formulă care nu mai acoperă o realitate clară. „De dată recentă” înseamnă după 1990, ceea ce, deja, e o mică istorie.

Mitul imigrantului român e legat mai mult de despărţirea de familie, de adaptarea la o lume străină, de lupta pentru obţinerea unui job cât mai decent. Spectacolul plecării rămâne, deocamdată, „scena tare” a acestor poveşti adevărate. El nu este egalat decât, în unele cazuri, de spectacolul simetric al întoarcerii. Dar, dincolo de această formulă aproape fixă, se află o mare diversitate de cazuri, de poveşti, de experienţe. Una din cele mai puţin vizibile este cea a tinerilor care nu au trecut prin disperările şi înfrângerile multor imigranţi, pentru simplul motiv că nu au fost nicio clipă imigranţi. Sau, cel puţin, nu în sensul obişnuit al termenului. Este vorba despre studenţii, masteranzii sau doctoranzii români plecaţi la universităţile occidentale cu burse, unii rămaşi pentru continuarea studiilor sau pentru lansarea într-o carieră. Drumul lor este tot o luptă, dar care se desfăşoară cu totul altfel. Ei vin din instituţii de învăţământ recunoscute internaţional, au note mari, diplome care îi plasează din start alături de colegii lor din celelalte ţări europene (şi nu numai). E un start de pe poziţii egale, cu reguli respectate şi cu mecanisme de evaluare bine puse la punct. Companiile serioase au nevoie întotdeauna de un capital sporit de inteligenţă, iar la acest capitol românii nu au stat prost niciodată. Pe unii îi regăsim, după câţiva ani, în poziţii din ce în ce mai importante, ca avocaţi, medici, jurişti, ingineri, arhitecţi, în sfârşit, ca oameni perfect integraţi în sistemul profesiei pe care şi-au ales-o. Şi nu doar în sistem. Cu timpul, se integrează perfect în comunităţile lor profesionale şi îşi construiesc un cerc de prieteni în care foarte puţini mai sunt români. Sprijinul comunităţii româneşti nu mai este atât de necesar cum rămâne în cazul muncitorilor din construcţii, spre exemplu. Avansarea în carieră nu mai depinde de relaţiile unui grup de români cu un patron sau de ajutorul pe care conaţionalii şi-l dau între ei pe un şantier. Munca de echipă dispare şi, odată cu ea, dependenţa de comunitatea naţională. Victoriile tinerilor intelectuali din ţările europene sunt solitare. Ei nu datorează poziţia socială la care au ajuns decât propriului efort şi miilor de ore de studiu, sacrificiilor făcute ani de zile, competiţiei cu ceilalţi studenţi. Şi nu în ultimul rând curajului părinţilor de a-i trimite la studii undeva, departe. Mona, interlocutoarea de astăzi a ziarului nostru, este un astfel de caz. Ea reprezintă categoria cea mai puţin vizibilă a românilor care lucrează în Occident, dar şi cea mai bine adaptată la viaţă în străinătate. Pe scurt, o formă a normalităţii prezenţei româneşti în lume.

Autor articol: Radu Ciobotea

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!