Destinele de la miezul noptii

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 26 februarie 2012

Oameni invinsi intalnim mai des decat ne dam seama. Sunt ipostaza noastra mai firava, mai straina. Ne dam seama, atunci, daca stam o clipa pe ganduri, ca nu ne luptam doar cu lumea inconjuratoare, ca sa rezistam, sa avansam sau sa supravietuim. Ne luptam si cu strainatatea din noi. N-o descoperim decat arareori, in momente in care ne cade cerul in cap, nu mai stim incotro s-o luam, ne dor toate sufletele pe care le-am avut in toate vietile noastre si parca am vrea sa disparem de pe fata pamantului, macar o vreme, pana cand vom putea trai din nou. Dar nu se poate. Trebuie sa trecem prin fiecare clipa a propriei vieti oricum ar fi ea, fara vreo sansa de a evita vreuna. Si atunci, in acea deruta parca fara sfarsit, descoperim ca inauntrul nostru exista un gol ucigator. O instrainare de noi insine, care ne disloca din prezent, aruncandu-ne intr-un nicaieri fara timp si fara culoare. Devenim ratacitori. Simtim apropierea unui abis din care constiinta nu dispare cu totul, dar nici nu ne mai leaga intru totul de realitate. Doar o clipa de senzatie a abisului ne produce fiori. Nu mai suntem noi. E altcineva din noi, cineva care a pierdut toate bataliile si acum ne arunca intr-o infrangere definitiva. Reveniti la suprafata propriei noastre fiinte, regasim aceasta infrangere in strainii care ratacesc pe strazi, si in ochii carora vedem renuntarea la viitor, dar si renuntarea la trecut. Oamenii acestia, saraci, flamanzi, ametiti de singuratate, nu mai sunt siguri nici pe identitatea lor si nici pe vreun vis care i-ar putea scoate din mlastina unei asteptari fara obiect. Unii ne sunt concetateni si ratacesc pe strazile Londrei.

Ziarul nostru de astazi dezvaluie cateva din aceste povesti, pe cat de simple, pe atat de impresionante. Nu sunt stirile de la ora cinci, sunt destinele de la miezul noptii. Intre ziua de azi si cea de maine, ei staruie nehotarati, fara puterea de a mai lua vreo decizie. Pentru unul din ei, prietenii au apelat la autoritatile romane. Intoarcerea lui in tara putea fi asistata legal, singuratatea lui londoneza putea lua sfarsit. Omul, insa, a refuzat ajutorul. Nu mai dorea nici sa plece, nici sa ramana. Se obisnuise cu strazile londoneze, iar orice alta plecare i se parea, poate, inutila. Plecase o data, spre UK. Crezuse ca a ajuns. Nu ajunsese, insa, decat intr-o strainatate traita, permanent, ca esec. Asa ca a ramas, intr-o perpetua deriva, pe strazile Londrei, traind la sfarsitul lui „azi”, fara sa ajunga cu adevarat la „maine”.


Etichete: , , ,

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!