Din viaţa de noapte a metroului londonez

Articol publicat in sectiunea Muncă, Poveşti româneşti pe data 21 iulie 2014

Dan Vasile

Zi de zi, trei milioane de oameni călătoresc pe dedesubtul Londrei, într-una din cele mai largi reţele de linii de metrou din lume şi, de asemenea, cea mai veche construcţie subterană pentru transportul în comun.

Pentru călători, imaginea obişnuită a metroului este aceea a unui furnicar, mereu în mişcare şi veşnic aglomerat. Adevărul este că subteranul londonez nu doarme niciodată. În cele cinci ore din noapte în care liniile sunt goale şi trenurile duse la întreţinere şi curăţare în depouri, staţiile îşi încep „tratamentele de înfrumuseţare”.

Din echipele care întreţin staţiile şi liniile metroului fac parte şi numeroşi români, care participă astfel la menţinerea acestor tuneluri şi staţii vechi de aproape un secol jumătate.

Diaspora Românească a vorbit cu unul dintre ei, în încercarea de a afla care este viaţa unui lucrător în subteranul londonez. Daniel Vasile (foto) munceşte de mai bine de opt ani de zile la London Underground. Cu siguranţă, unii dintre noi am văzut rezultatul muncii lui în călătoriile pe sub oraş, fără să ştim însă.

 

Diaspora Românească: Cum aţi ajuns să lucraţi la metroul londonez?

Dan Vasile: Job-ul mi-a fost recomandat de un prieten. Aveam nevoie de un Entry Permit, în prezent Lucas cardul. Până am aflat cum se fac chestiile astea a durat o perioadă, pentru că nimeni nu-ţi spunea, nu ştiu de ce, era o perioadă când erau restricţionate locurile de muncă la metrou. Nu puteai să obţii cardul decât dacă erai trimis de un contractor. Şi pentru contractor îţi trebuiau recomandări… nu puteai să te prezinţi, pur şi simplu. Era mai greu de ajuns să dai testul decât testul în sine, care era, de fapt, protecţia muncii, o cărţulie de 15 pagini. Măcar pe atunci costurile erau acoperite de contractori, dar ulterior au apărut tot felul de agenţii, intermediari, cu care ajungeai să plăteşti.

 

D.R.: Ce s-a întâmplat după ce aţi obţinut cardul?

D.V.: La început am fost angajat ca meseriaş, apoi am fost vopsitor, apoi am mers mai departe ca şi zidar, apoi faianţar şi acum, mai recent, sunt handyman. Mai demult erau plătite foarte bine trade-urile, un faianţar sau un instalator avea un venit foarte bun, acum, mai nou, ca să reducă din costuri, te trimit mai mult ca handyman, bun la toate, şi te plătesc mai puţin. Dacă acum câţiva ani puteai să obţii 15 lire la oră, acum plata s-a redus la 9, câteodată, 10, 11 lire.

 

D.R.: Aţi avut mulţi colegi români pe parcursul acestor ani?

D.V.: Da, chiar primul dintre colegii mei a fost un român, care ne-a ajutat să intrăm, a vorbit cu şefii lui. Am intrat trei-patru inşi prima dată şi apoi, fiind nevoie de oameni, am încercat să mai aducem din prietenii noştri şi lucrând, pe parcurs, ne întâlneam des cu alţi români care veneau prin alte conexiuni.

 

D.R.: Cum se desfăşoară o zi de lucru la metrou?

D.V.: Păi, depinde de tura pe care o faci. Dacă faci tura de noapte, faci patru ore de muncă. Noaptea ţi se plăteşte dublu, munceşti patru ore, ţi se plătesc opt. Eu lucrez cel mai mult timp noaptea, mă bucur de timpul liber care îţi rămâne, ai ziua pentru tine. În schimb, începi lucrul la ora 12.00 noaptea. Primul lucru, semnezi condica şi nişte foi de protecţia muncii, iar munca în sine se începe la 1.00, când serviciile metroului încetează, şi se poate opri curentul pe linii. Asta este foarte important, primul pas – nu se poate începe fără oprirea curentului, ar fi foarte periculos. Angajatul responsabil cu asta dă semnalul că se poate începe munca. Supervizorul ne spune planul pe seara respectivă, ce anume vor să facem. Dacă nu termini până la ora 4, trebuie să pui totul la loc să arate exact cum era înainte. Se face un raport, supervizorul face fotografii şi se încheie totul foarte rapid.

 

„Am lucrat la renovarea completă de la Tottenham Court Road”

D.R.: La ce staţii aţi lucrat?

D.V.: Am lucrat la Aldgate, Notting Hill, Knightsbridge, Kentish Town, Finsbury Park, Tottenham Court Road, o listă întreagă. O lucrare mare am avut în Tottenham Court Road, o staţie foarte solicitată la olimpice, unde s-a lucrat trei weekenduri 24 din 24 pentru pregătirea în vederea unui flux mult mai mare de călători. Atunci o tură era de 12 ore, dar acum staţia e aproape ca nouă.

 

D.R.: Ce incidente se întâmplă noaptea la lucru?

D.V.: Nu se prea întâmplă, totul e foarte bine reglementat, siguranţa muncii şi tot. Singurul lucru ce s-a întâmplat a fost ca Protection Master-ul, angajatul care are responsabilitatea opririi curentului, să întârzie la lucru. Nu s-a putut începe lucrul şi contractorul a fost penalizat pentru întârzierea lucrărilor.

 

D.R.: Dar accidente?

D.V.: Nu prea, totul e foarte bine pus la punct, trebuie să respecţi regulile, să porţi echipamentul de protecţie. Dar, de exemplu, dacă schela nu era fixată bine, au mai fost cazuri când au mai căzut unii de pe schelă, dar nimic serios. Eu nu am păţit nimic până acum, am fost întotdeauna foarte precaut. Am fost atent şi la ceilalți pentru că nu trebuie să fie neapărat vina ta ca să ţi se întâmple un accident.

 

D.R.: Cât contează munca în echipă?

D.V.: Extrem de mult, trebuie o mare atenţie şi la ceilalţi, trebuie să organizăm totul cât mai bine, să terminăm la timp, totul decurge într-o cursă cu timpul. Lupta cu deadline-ul este cel mai greu lucru, dacă nu se respectă deadline-ul, penalizările sunt foarte mari, London Underground pierde sume enorme de bani. Dacă o linie nu funcţionează sau o staţie nu poate fi deschisă, contractorii sunt puşi să plătească pierderi.

 

„Am sacrificat somnul de noapte pentru familie”

D.R.: Care este balanţa între satisfacţiile şi stresul pe care le aduce acest job?

D.V.: Acum balanţa s-a cam înclinat în partea stresului, mai demult cea mai mare mulţumire era faptul că puteai câştiga mulţi bani într-un timp foarte scurt. Mulţi dintre noi am sacrificat somnul de noapte pentru a obţine banii aceştia pentru familie. Dar stresul a devenit mai mare în timp, pe termen lung nu e aşa uşor, mulţi dintre colegii români se gândesc să renunţe la munca la metrou.

 

D.R.: Planurile dvs. în ce direcţie se îndreaptă?

D.V.: Şi eu mă gândesc să mă retrag, cred că nu mai merită, nu mai ai prea multe satisfacții şi stresul e tot mai mare. Nu mai sunt motivat, mă gândesc să îmi iau calificările necesare să devin mecanic, ar fi un job mai stabil şi care nu presupune aşa de multă presiune la muncă.

 

D.R.: Lucraţi într-una din cele mai mari reţele de metrou din lume. Simțiți o mândrie?

D.V.: Am fost mândru la început, era un job destul de râvnit pe atunci, dar acum este foarte uşor să intri. În 2006 era greu să obţii un loc de muncă, când am obţinut cardul era ceva, acum se poate obţine totul foarte uşor. Dar am avut ocazia să pot arăta prietenilor mei munca pe care am făcut-o la metrou, mergeam împreună cu unul din ei şi am oprit pe platforma pe care am lucrat eu şi am fost, într-adevăr, mândru să pot să spun că aici am făcut maintenance complet, am înlocuit tot, am renovat întreaga staţie.

Autor articol: Anamaria Sandra

Comentarii

2 pareri la “Din viaţa de noapte a metroului londonez”

  1. ciobanu cristian Spune:

    Stau in west croydon su nu stiu cum sa obtin lucas card .care ma poate ajuta va rog

  2. stefan m Spune:

    sal, stie cineva cum se obtine rasp la test lucas card? multumesc

Spune-ti si tu parerea!