Drumul unui român spre o viață mai bună

Articol publicat in sectiunea Muncă, Poveşti româneşti pe data 12 iulie 2014

london_dover_ferry

A treia oară… e cu noroc, spune o vorbă românească. O vorbă care, nu exagerăm când spunem că, i se potrivește mănușă domnului George. Un bărbat de 44 de ani, din Suceava, care povestește că drumul său la Londra a fost cel mai lung din viața sa. A ajuns în capitala britanică după ce a riscat totul. Chiar și viața. Își dorea un trai mai bun, iar România nu i-l putea oferi. Așa că, împins de neajunsurile vremurilor, și-a încercat norocul peste graniță. Însă, până a ajuns la destinația dorită, s-a chinuit mult și a îndurat multe.

 

Diaspora Românească: Cum ați pornit spre străinătate?

George A.: Poveste lungă. Totul a început în anul 2000, cu puțin timp înainte de Paște. Împreună cu alți câțiva prieteni, ne-am urcat cu toții într-o mașină și am plecat pur și simplu. Plănuisem de ceva timp totul, așa că am lăsat casă, masă, copii, fără să spunem nimănui. Nici măcar familiilor noastre nu am spus un cuvânt despre plecarea aceasta. Eram un grup de prieteni și ne doream un trai mai bun, peste granița României. Auzisem atunci că Irlanda ar putea să ne îndeplinească visul. Din ce știam de la alții care ajunseseră acolo, se găsea ușor de muncă și nu era nevoie de viză.

 

D.R.: Practic, de unde a pornit drumul acesta?

G.A.: Am pornit din Suceava, ușor-ușor am trecut la unguri, apoi la slovaci și am ajuns, în cele din urmă, la Bratislava. Din păcate, drumul nostru s-a oprit în Austria. Ne-am rătăcit și nu am mai ajuns în locul în care ar fi trebuit să ne întâlnim cu un alt prieten care trăia aici și astfel ne-ar fi ajutat să traversăm mai ușor această țară.

 

D.R.: V-ați întors înapoi în țară?

G.A.: Nu pe moment. Pentru că dorința și ambiția de reușită au fost nemăsurabile, nu am vrut să ne predăm autorităților și așa am ajuns să dormim sub un pod. Durerea a fost și mai mare pentru că între timp a venit Paștele și… De unde ouă roșii și cozonac? Singurul aliment, o pâine uscată. Am împărțit-o între noi, la fel cum am împărțit și gândul: „Doamne, unde am ajuns să fac Paștele.” Acum singura soluție era să ne întoarcem în țară. Ne-am predat în cele din urmă la unguri și așa am ajuns înapoi în România.

 

D.R.: Prima dată nu ați reușit, când ați încercat a doua oară?

G.A.: Am încercat și a doua oară, tot în același an (2000), dar în toamnă. Cu mai mulți bani la noi, dar și cu un plan bine pus la punct, am plecat deghizați ca cicliști, cu scopul de a vizita alte țări. Am pornit din Timișoara și am mers cu bicicleta până la Sarajevo. Drumul nu a fost deloc unul lipsit de greutăți. Ca să nu fim prinși și retrimiși acasă, am trecut granița prin curțile oamenilor, pe care, bineînțeles, că îi plăteam. În Bosnia, împreună cu unul dintre prieteni, ne-am despărțit de grup și am pornit pe cont propriu. Era mai bine așa, ne gândisem noi, ca să nu bată la ochi.

 

D.R.: Ce a urmat după?

G.A.: Am reușit să ne urcăm într-un autobuz care se îndrepta spre Italia. Părea că totul este în favoarea noastră. În Italia, la Torino, cu speranța în suflet că va fi bine, ne-am urcat în tren și am ajuns astfel la Paris. Am rămas o noapte în capitala Franței, iar a doua zi am pornit cu un tren spre Sarrebourg. Aici am stat o săptămână la hotel. În tot acest timp, am așteptat momentul prielnic în care să înșelăm vigilența paznicilor din port și să trecem în Marea Britanie, în Irlanda, sub tir, cu feribotul.

 

D.R.: Și când a venit momentul prielnic?

G.A.: Momentul oportun a venit într-o zi ploioasă. Vremea rea, dacă îi pot spune așa, ne-a ajutat. Portul nu era chiar atât de bine controlat în zilele în care ploua. Astfel că norocul a fost cu atât mai mare cu cât, chiar în ziua respectivă, un feribot era încărcat cu tiruri. Am sărit gardul și imediat prietenul meu și-a găsit sub tir un loc ferit de orice ochi. Eu, în schimb, îmi amintesc că ce a urmat a fost poate cea mai înfiorătoare și grea parte. M-am ascuns în locul roții de rezervă. O bară la cap și una la picioare. Atât îmi susținea tot corpul. Am stat mai bine de jumătate de oră, până când feribotul s-a pus în mișcare. După care am fost nevoit să ies de acolo.

 

D.R.: Nu v-a fost teamă că veți fi descoperiți?

G.A.: Teamă nu-mi mai era. Însă, așa a și fost. La nici măcar jumătatea drumului, am fost descoperiți de căpitanul feribotului. Uzi până la piele, cu noroiul de câteva degete pe noi, am primit din partea căpitanului o cabină, detergent și câteva haine uscate. În Irlanda, ne-am predat, dar pentru că legea accepta emigranți, am reușit să rămânem și am început să căutăm un loc de muncă.

 

D.R.: Ați găsit greu un loc de muncă?

G.A.: Destul de greu. Însă, în cele din urmă, am muncit două luni, în construcții; în acest timp, am strâns atunci echivalentul a 1.000 de dolari, bani pe care i-am trimis în țară, soției și celor două fiice.

 

D.R.: Cum ați ajuns în Londra?

G.A.: Eram aproape, eram în Irlanda. A fost mai simplu să ajung în Londra. Londra devenise în urmă cu 12 ani un magnet de locuri de muncă și bineînțeles, de mulți bani, și am ales să îmi încerc norocul aici. Am pornit cu munca de jos, acte false, și așa am rezistat până în 2004, când dorul de casă m-a chemat înapoi în România. Mai ales că nu îmi mai văzusem familia de patru ani.

 

D.R.: Întors pentru a doua oară acasă în România, cât ați rezistat până când ați plecat din nou, pentru a treia oară?

G.A.: După cum pot confirma toți românii de aici: un trai mai bun, un concediu pe an, un loc de muncă sigur, să nu ne zgârcim la mâncare, dar și la haine, toate aceste lucruri m-au chemat înapoi în Londra în anul 2007, când deja nu mai era nevoie de vize. Atunci am venit cu toată familia, cu soția și cele două fiice, iar de atunci am vrut să muncesc și să trăiesc legal. Așa că am depus treptat pentru actele necesare: Insurance Number, UTR, Yellow Card și, în curând, voi aplica și de Rezidență Permanentă.

 

D.R.: Cât despre România?

G.A.: M-aș întoarce și mâine, însă, deocamdată România nu îmi poate oferi un trai mai bun. Nici măcar traiul pe care îl aveam în urmă cu 12 ani când am încercat pentru prima dată să plec din țară. Poate doar unul mai rău…

Autor articol: Oana Padureanu

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!