După concurs

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 28 aprilie 2013

Cezar Ouatu a fost ales de public să reprezinte România la Eurovision 2013. Zilele trecute, a participat la „London Preview Party”, în clubul The Shadow Lounge, și se poate spune că a avut un mare succes. Acesta este, fără îndoială, doar începutul uneia din multele povești post-concurs. Ceea ce nu înseamnă că orice concurs deschide oricui, oricând, orice ușă. „Vocea României”, ca și „Românii au talent” sau „Master chef” sunt rețele de show-biz internaționale, care oferă o șansă. Este interesant de văzut, însă, ce se întâmplă cu cei care prind această șansă, iar apoi dispar în nou anonimat. Dacă cineva ar avea răbdare să ia lista concurenților și să caute informații despre evoluția lor, s-ar mira de procentajul scăzut al celor care chiar devin celebrități. Fenomenul nu are, totuși, nimic anormal. A câștiga un concurs e una, iar a rămâne pe aceeași poziție învingătoare e cu totul alta. Într-un fel, poveștile cu vedetele de o seară se aseamănă cu poveștile imigranților de o zi. Pentru că a atinge țărmul UK nu e egal cu a-ți găsi un loc decent, legal, de durată, într-o țară străină. În ambele cazuri lipsește acel amestec misterios de noroc și de continuitate a performanței, indiferent de domeniu. Regăsim fenomenul, mult mai vizibil și mai enervant, în sport. De mulți ani suntem specialiști în a deschide scorul în mod spectaculos, pentru a pierde apoi ritmul victoriei abia întrevăzute și a o transforma într-o înfrângere viguroasă și perpetuă. Iată de ce evenimentul de la London Preview Party este ceva mai important decât un nou concert. Este un nou pas pentru concurentul nostru și o dovadă că nu pentru toată lumea lucrurile se opresc după concurs. A ajunge pe o poziție de frunte la „Vocea României” e doar un început spre a deveni, cu adevărat, o voce. Cezar Ouatu e cunoscut printre fanii săi de pe rețelele de socializare prin pseudonimul „Vocea”. Este, cum o spune chiar el, un pic prea mult. Tinerii de valoare, de categoria lui, se află încă în căutarea propriei identități artistice, a stilului care le va defini evoluția ulterioară. Mai au ani buni până vor deveni, cei care vor deveni, „voci”. Deocamdată, este vorba doar despre înfruntarea unei atitudini care ne-a caracterizat prea des până acum. Aceea că, odată ce am fost câștigători, nu mai e nevoie să ne spetim cu munca. Renumele ne-ar putea fi suficient.

Asta până când, uitați de fanii noștri, întreb țâfnoși: „Bă, tu știi cine mi-s io?” Iar răspunsul vine simplu și dezarmant: „Nu.” 

Autor articol: Radu Ciobotea

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!