Eminescu, scoțianul

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 30 iunie 2014

Nu știu dacă „Luceafărul” este cel mai lung poem scris vreodată. De fapt, nici nu cred acest lucru. De la Homer încoace (chiar dacă Homer n-a scris, ci și-a „vorbit” epopeile în versuri) s-au creat

poeme de lungimi incredibile. Dacă acesta ar fi un criteriu de valoare, atunci probabil că Eminescu n-ar fi un mare poet, ar fi doar un poet mediu, un campion la o sută de metri bras și nu la 3.000 de metri delfin. Dar, dacă publicația „The Scotsman” anunță că, totuși, Eminescu e campion la maraton în rime nepereche și ritm iambic, nu trebuie să refuzăm titlul. E un prim semn că ceva e în neregulă cu poetul nostru național, deci merită semnalat în presă. Un poet care e în regulă cu toate documentele și are și impozitele plătite la zi nu prezintă interes. Eminescu este, deci, un pic ciudat și ar merita văzut mai îndeaproape de unde vine ciudățenia lui. Pentru mulți cititori, aceste fraze pot părea o blasfemie. Eminescu este de neatins, de necomentat, de necuprins. El a devenit o statuie pe care o venerăm la fiecare 15 ianuarie și o plângem la fiecare 15 iunie. Nu e neapărat și un creator viu, ale cărui gânduri le putem citi, trebuie să le citim, și astăzi. În versuri, proză, text dramatic, cugetare filosofică, articol de ziar, Eminescu rămâne mereu de redescoperit, în raport cu mentalitatea fiecărei generații. Mai trăiește el astăzi? Spiritul lui profund, melodic, aspru, jucăuș, ne mai spune ceva? Ne mai duce spre freamătul nostru interior, mai provoacă întrebări, neliniști și frământări? Printre joburi, salarii, cheltuieli, anunțuri de mica publicitate, disperări cotidiene și deziluzii permanente, mai avem Timp de el? Am pus majusculă fiindcă timpul pe care el ni-l impune, în lectură, nu este deloc unul cotidian, ci o ieșire, o înălțare, o confruntare cu propriile noastre leneveli și prejudecăți. Da, Eminescu merită și trebuie să fie citit, întinerit, adus în atenția lumii de azi, provocat, analizat, cineva trebuie să-i caute nod în papură, dar numai dacă a citit toată papura și mai poate găsi vreun nod. Ideea Alexei Ispas, de a aduce România în luminile Scoției pe aripa lui Eminescu, este extraordinară. Piesa pe care ea o propune publicului din Glasgow („Hyperion”, pe scena Govanhill Baths) se bazează pe „Luceafărul”, tradus nu doar în engleză, ci și în hip-hop, comedie, dans, Benny Hill și Jo Clifford (ultimul interpretând vocea Demiurgului). O sumă întreagă de lucruri trăznite, care pot readuce textul eminescian în cu totul alte registre artistice decât cele în care a fost conceput. E ceva rău în asta? Nu cred. Dar, în orice caz, m-aș duce la spectacol.

Autor articol: Radu Ciobotea

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!