Exercitii de admiratie

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 14 august 2011

Micutul Daniel Mandache ne spala de nenumarate pacate pe care le-om fi savarsit cu sau fara stiinta noastra in viata de imigrant. Cu pianul lui carat cu caruciorul pe High Street, sub podul de cale ferata din oraselul Southend, (districtul Essex), el a reusit sa aduca un strop de normalitate intr-o lume cuprinsa de delirul pierderii valorilor. Un simplu incident nu poate schimba soarta lumii, desigur. Un incident atat de simplu incat doar ziarul local l-a inregistrat, ca pe un simpatic fapt divers. Insa forta simbolica a faptului divers se dovedeste, din nou, ravasitoare.

Intamplarea e simpla. Un copil roman de 12 ani, venit pentru o saptamana in Southend, impreuna cu parintii, si-a instalat pianul pe strada si a inceput sa cante. Odata cu acest simplu gest, lumea inconjuratoare s-a transformat brusc. Pana si functionarul consiliului local, venit sa sanctioneze incalcarea legii (copilul nu avea nicio autorizatie), a renuntat la onorabila sa intentie, ramanand fascinat de frumusetea muzicii. Se afla in acest moment aparent banal o parte din miracolul vietii. O lectie pe care mai toti am uitat-o, luati de valul stresului cotidian. Acest miracol este intalnirea dintre un om care face o minune si un om care stie sa admire. Aceasta este una din intalnirile esentiale, pe care prea putin le pretuim.

Exercitiile de admiratie nu ne sunt date ca bonus la mediocritate. Efortul de a crea un moment magic trebuie echivalat de efortul de a recepta acest miracol. Titlul pe care tocmai l-am evocat (Emil Cioran, „Exercitii de admiratie”), ne indica o criza pe care filozoful roman o percepea la mijlocul veacului douazeci si care a devenit acuta in ultimele doua decenii. Libertatea de circulatie aduce cu sine libertatea de a nu admira. Libertatea de a nu merge la un concert, libertatea de a nu citi o carte, libertatea de a nu aprecia pe nimeni decat daca suntem platiti pentru asta. Goana dupa un trai decent ne duce, adeseori, intr-un impas absolut indecent. Ne lipsesc, fara sa ne dam seama, exercitiile de admiratie. Ne lipseste copilul care apare ca prin minune pe o strada si ne canta la pian, incercand sa ne ajute sa ne regasim ingerul. Cati dintre noi s-ar opri, cuprinsi de o neliniste prevestitoare de miracol? Cati ar cobori in povestea acelui copil, frunzarind gandul de a-l ajuta? Coborarea in povestea celui de langa noi ne lipseste in strainatate, unde existentele sunt despartite etans, iar singuratatile ne suprima bucuria marilor intalniri. Sub un pod, un copil canta la pian. Iar asta spune enorm despre frumusetea lumii in care traim, chiar daca n-o mai observam demult.


Etichete: , ,

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!