Flotări

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 8 februarie 2016

Cine mai scrie despre karate în ziua de azi? Niciun comentator serios. S-a terminat demult cu miturile Zen, cu Bruce Lee și Van Damme, ce să mai zic de Chuck Norris și urmașii lui pe linie cinematografică.

Toți acești foști eroi devin subiecte de bancuri. „Câte flotări poate face Chuck Norris?” Răspuns: „Pe toate.” Numai că aici e una dintre capcanele obișnuite cu care nu ne obișnuim în veci. Refuzăm celebritățile nu fiindcă n-ar merita atenția noastră, ci pentru simplul fapt că sunt celebrități. Ne sunt la îndemână. Le putem ironiza sau chiar ignora. Asta dacă privim lucrurile din afară, relaxați, la un mic cocktail, ocazie cu care putem deveni interesanți, detașați, superiori, zeflemiști, flegmatici. În ce mă privește, deși uneori păcătuiesc prin aceeași atitudine, încerc să privesc lucrurile de jos. De la nivelul primei flotări. Greoaie, neobișnuită, parcă inutilă. Imposibil de dus la sfârșit. Transpiri, îți tremură brațele, nu te mai ține abdomenul, vrei un pat moale și un pahar de șampanie, dar te trezești într-un kimono, te afli într-un dojo, în mijlocul câtorva zeci de luptători și încerci să nu te faci de râs, amintindu-ți târziu de tot că instructorul nu ți-a cerut o flotare de bun venit, ci două sute. Plus două sute de genuflexiuni urmate de lovituri de picior, numite în limbaj profan Mae Geri. Plus, desigur, sfoară. Te întinzi până crezi că totul crapă în tine, dar reziști, nu mult, poate doar două secunde, poate doar douăzeci, crezi că energia ta s-a terminat și că o să cazi într-un binevenit leșin, dar nu, lecția de karate abia începe. Cu tehnici de pumn și de picior, cu reacții de atac și apărare. Înțelegi, fără să îți dai seama, logica acestor mișcări și intri în lumea celor care, dacă ar deveni vedete, ar fi de râsul curcilor. Dar acolo, în anonimatul și efortul lor împins întotdeauna la limită, rămân ceea ce devin. Oameni. Karate-ul te scoate din stradă și din depresie, punându-te să-ți depășești limitele, dacă poți. Dacă nu, măcar să ți le găsești. La toate acestea mă gândeam când am aflat că cinci copii români din UK au câștigat marile premii ale Campionatului Englez de Karate, având un antrenor de numai 26 de ani și un club înființat de doar trei ani. Ce găsim în această știre aparent anostă? Ceva mult mai important decât coloanele de motocicliști ale lui Gabriel Oprea sau furăciunile, publicate zilele astea de Curtea de Conturi, ale lui Victor Ponta. Găsim România de pretutindeni, cu copii, părinți și antrenori de excepțională calitate, cu voința de a depăși limitele statutului de imigrant, dovedind că suntem, toți europenii, la fel și că merităm aceleași medalii. Desigur, după numărul cuvenit de flotări.

Autor articol: Radu Ciobotea
Etichete: , ,

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!