Forma fondului

Articol publicat in sectiunea Editorial Sport pe data 7 aprilie 2016

Fotbalul reprezintă probabil cel mai urmărit sport din România. Cu echipe mai multe sau mai puține, cu meciuri slabe, cu arbitraje infecte, cu partide care put de la distanță a aranjamente, fotbalul dezvoltă pasiuni despre care nu ne mai dăm seama de unde pot apărea. Poate din spiritul de turmă, acela înrădăcinat atât de tare în ADN-ul românesc. Ar putea fi o explicație, însă nu suntem siguri că este și cea bună.

În timpul acesta, alte sporturi adună medalii. Fetele de la scrimă. Gimnaștii se descurcă și ei. La handbal am început să scoatem din ce în ce mai tare capul în lume. Începem să mișcăm și la volei ceva. Boxerii ne țin și ei conectați la tensiunea unor partide decente. Naționala de rugby, desigur, exceptând situațiile în care joacă împotriva unor formații cu care cu greu poate juca, nu ne face deloc de râs. Ba până și băieții ăia de la polo și hochei sunt de admirat, acolo se încing meciuri tari mai ales când este vorba de hochei, mai ales când este vorba de meciurile dintre echipele bucureștene și cele dintr-o anume parte a țării. De tenis nu mai vorbim, avem și-acolo ceva rezultate, iar Halep este încă a șasea jucătoare a lumii și oricum ne putem mândri cu ea și când va ieși din primele 20.

Cu toate acestea, nimic nu are audiența pe care o are fotbalul, chiar dacă este vorba de vreun meci de mâna a patra așa cum ar fi un Chiajna-Voluntari. Asta ne face să credem că românii nu au nici cultura calității, nici a rezultatului. Pentru ei nu contează fondul, adică succesul în acest caz, ci forma, adică modul în care este mânuită mingea. Dacă nu se dă cu piciorul în ea… atunci nu există. Dacă nu este cu semințe, bere și înjurături… atunci nu este sport.

Ei, poate că de asta, pe fond… am ajuns să nu mai avem decât forma.

Autor articol: Bogdan Constantinescu

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!