Geografiile dragostei

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 30 septembrie 2013

Plecăm. Plecăm brusc, departe, la capătul Europei, nepregătiți pentru aventura care abia începe, lăsându-ne micile sau marile iubiri în urmă, siguri că le vom regăsi peste o vreme. Credem în legenda dragostei. Sau, dimpotrivă, nu credem, ci lăsăm lucrurile în voia Domnului. Oricum, plecând, lăsăm o ecuație cu parantezele deschise fără a avea siguranța că ea se va rezolva vreodată. Și, din acest moment, începe noua poveste. Interlocutorii ziarului nostru au de mărturisit experiențe felurite. Unii au câștigat un răgaz în UK, dar au ratat dragostea. Alții au ratat atât UK-ul, cât și dragostea. În sfârșit, alții au reușit să-și peticească existența sentimentală cu înlocuitori sau chiar au izbutit să recupereze tot ce se putea dintr-o iubire din care mai rămăsese, totuși, un pic de jăratic. Indiferent de situație, poveștile sunt complicate. Conțin dezamăgiri, eforturi, uitări, culpabilități. Dragostea la depărtare se dovedește a fi un subiect bun pentru telenovele, cu happy-end în serialele americane (uneori și indiene), dar aproape imposibilă în realitate. Căci distanțele nu sunt doar geografice. Peste kilometrii adunați se așterne, implacabil, timpul. Un alt fel de cotidian ne invadează, îndepărtându-ne de ceea ce eram înainte de plecare, ca și cum un curent subteran ne-ar duce într-o derivă imperceptibilă, tot mai departe de vechile pasiuni. Și, dacă așa se întâmplă, cine e vinovat? Spațiul? Timpul? Soarta? Ultima variantă e cea mai la îndemână când vrem să scăpăm de întrebările pe care ni le-am pus din greșeală și de care vrem să scăpăm cât mai repede. Dacă soarta n-a vrut, asta e. Trebuie să ne resemnăm. În realitate, plecarea conține, în sacul ei cu povești probabile, și povestea dragostei, chiar dacă finalul ei îl amânăm pentru o dată nedeterminată. Odată ajunși și instalați în lumea de adopție, nu prea avem decât două variante. Trecem dragostea din România la timpul trecut, mergând spre alte zări, sau o trecem la timpul viitor. Conjugată la viitor, dragostea nu este tocmai simplă. La trecut, se transformă în nostalgie, în dulce (sau amară) amintire, subiect de romanțe fredonate pe lângă plopii fără soț. La viitor, însă, ea necesită îmblânzirea distanțelor și accelerarea timpului. Trebuie să punem semnul egal, în ecuația vieții noastre, între dorința de a ne realiza în altă parte și dorința de a ajunge din nou împreună cu ființa pe care o credem cea mai apropiată. Doar în acest echilibru putem găsi soluțiile de salvare. Dacă vrem cu adevărat, soluțiile se simt chemate să apară. Iar când soluțiile apar, geografia devine neimportantă, căci bucuria nu se măsoară în kilometri.

Autor articol: Radu Ciobotea

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!