Iconițele au un nume

Articol publicat in sectiunea Editorial Sport pe data 21 noiembrie 2014

După primele două meciuri ale naționalei cu Anghel Iordănescu la conducerea lotului, trebuie să spunem că nu avem de ce să ne plângem. Și asta nu pentru că am adunat două victorii în compania liderului din grupa noastră, Irlanda de Nord, și a liderului din grupa lor, Danemarca. Sunt două victorii care nu pot fi puse la îndoială și trebuie primite corect, fără să ne împăunăm, dar cu conștiința faptului că am fost de fiecare dată peste adversarii noștri. Dar nu pentru asta, ci pentru că naționala arată altfel.

În primul rând, de multă vreme nu i-am mai văzut pe fotbaliștii noștri având chef să joace. Iar cele două meciuri au arătat că acest chef a revenit. Apoi, pentru că naționala arată mult mai legat față de cum arăta pe vremea lui Pițurcă. Nu neapărat la nivelul colaborării, ci la nivelul relațiilor umane care se văd între jucători. Începem să nu mai arătăm a un simplu “11”, ci a o echipă. O familie. Apoi, să vezi cum România atacă în ambele meciuri și dă dovezi clare că vrea neapărat să câștige partidele este o delicatesă care ar fi trebuit filmată și trimisă lui “Satana”, poate are nevoie să vadă cum se face așa, în fond arabii vor și ei să câștige. Naționala a intrat pe teren, în ambele meciuri, arătând încă de la început că nu va ieși de acolo fără să câștige. Și nu a făcut asta prin cine știe ce minuni, în minutul 93.

Tata Puiu începe să construiască familia anilor 90-98. Este singurul lucru de construcție cu care-l credităm. Devine acel tată grijuliu pe care băieții-l iubesc, și care mănâncă jar de plăcere în clipa în care le dă drumul pe teren. Iar iconițele pe care le mânuiește, dar știm sigur că Puiu are, în mod cert, un Dumnezeu al său.

Îl cheamă Lucian Sânmărtean.

Autor articol: Bogdan Constantinescu

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!