Karate romanesc

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 11 noiembrie 2013

Se poate incepe chiar cu o marturisire. Mi-am petrecut suficient de multi ani prin dojo-urile Romaniei ca sa nu rezist tentatiei de a vedea ce se intampla dincolo de un afis pe care scrie „karate”. Fireste, nu mai am nici pe departe reflexele unui luptator, ci mai degraba pe acelea ale unui… cititor de karate. Cand am ocazia, ma delectez lecturand o competitie, incercand sa descopar unde lipseste o virgula sau o silaba, unde lovitura s-a dus aiurea, dar a fost punctata, unde concurentul si-a pierdut „starea zen” si si-a trosnit adversarul cu sete, profitand de neatentia arbitrilor. In fond, e vorba de un spectacol, in care nu doar miscarea conteaza, ci si spatiul dintre miscari, linistea sau nelinistea care transforma confruntarea sportiva in mereu altceva. Intr-o experienta personala, in cele mai dese cazuri. Intr-un balans greu controlabil intre teama instinctiva si bucuria spirituala pe care ti-o da o tehnica stapanita cu maiestrie.

In aproape 11 ani de aparitie in UK, ziarul nostru a scris despre sute, daca nu mii de romani care au ajuns dincoace de Canalul Manecii, practicand cele mai diverse meserii, de la bucatar la artist si de la saltimbanc la gigolo. Dar foarte rar (sau, poate, deloc) despre luptatori. Despre cei care se bat la propriu ca sa-si croiasca un drum in viata de imigrant, cei care isi incep diminetile cu jogging si flotari si isi continua ziua cu tehnici exersate la makiwara si cu lupte in dojo. Ei traiesc imigratia ca stare de lupta, ca alerta perpetua. Iar asta simplifica enorm problemele adaptarii si ale gasirii unui job. Adaptarea nu se poate face decat prin lupta, iar gasirea unui job la fel. Este o intrecere aproape corecta, in care intotdeauna exista arbitri, dar care nu exclude, totusi, mici derapaje care pot aduce scoaterea definitiva din spatiul de competitie. Anunturile antrenorilor romani care si-au castigat dreptul de a deschide sali de antrenament in UK nu sunt tocmai de ignorat. Sunt, in acelasi timp, o victorie si o asteptare. Victoria de a se fi impus intr-un spatiu intens competitiv, dar si asteptarea ca victoria lor sa le aduca discipoli. Poate ca ei nu vor forma un viitor Bruce Lee maramuresean si nici vreun Chuck Norris de prin partile Ardealului ori Bucovinei. Dar, negresit, ofera sansa unei destinderi, mijloacele unei aparari si capacitatea de a rezista mai bine la loviturile oamenilor si ale sortii. Ceea ce, in imigratie, nu e chiar putin lucru.

Autor articol: Radu Ciobotea


Etichete: , , ,

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!