La capătul răbdării… pentru un loc de muncă

Articol publicat in sectiunea Muncă, Poveşti româneşti pe data 16 noiembrie 2015

abuz serviciu

Fără un loc de muncă în Anglia nu este greu, este înfiorător de dificil! Cu un loc de muncă, oricine răsuflă ușurat, pentru că un job oferă, în multe cazuri povestite chiar de românii stabiliți în țara aceasta, o viață cât se poate de normală. Fără griji. Fără gânduri. Fără stres.

Știind cât de grea le-ar fi viața dacă nu ar avea un venit, prin ce credeți că trec unii dintre conaționali pentru a nu-și pierde locul de muncă?

„De șase luni de zile vreau să renunț la muncă, dar nu pot pentru că nu am timp să îmi caut altceva. Mă duc cu teroare, mai am puțin și fac atac de panică când mă apropii de casa în care lucrez. Șefa mea e foarte severă. Foarte strictă și în ultima perioadă a început să se poarte urât de tot cu mine. Țipă, mă jignește, îmi spunea că nimic din ce fac nu e bine…” ne povestește Camelia, o româncă în vârstă de 37 de ani din Timișoara.

Și Claudia, o tânără de 29 de ani din Brașov spune că a îndurat umilințe crunte în casa în care a lucrat ca Au-Pair, doar pentru că a îndrăznit să își gătească două ouă ochiuri la 12 noaptea. 

 

De la foarte bine, la foarte rău

Povestea Claudiei în Anglia a început în urmă cu cinci ani de zile, când a ajuns să lucreze ca Au-pair pentru o familie înstărită din nordul Londrei. Începutul a fost unul promițător, iar familia la care nimerise părea a fi formată din cei mai de treabă oameni de pe pământ, ne spune tânăra în vârstă de 29 de ani din Brașov.

„Eu chiar retrăiesc acum, când povestesc, acele vremuri și pot să spun că a fost cea mai liniștită perioadă a vieții mele. Mi-au oferit totul, de la bun început. M-am înțeles bine cu ei, m-am înțeles perfect cu cei doi copii, o fată și un băiat. La mansarda casei aveau un apartament, un fel de garsonieră, cu tot strictul necesar: o baie, un dormitor cu balcon, un colț de living, unde era un televizor, o măsuță și o canapea, multe șifoniere, și un colț de bucătărie, un frigider și un cuptor cu microunde… Mi-au spus că acolo voi locui pe perioada cât voi lucra pentru ei. Mi-au spus sarcinile pe care le am de îndeplinit: pregătit copiii pentru școală, dus copiii la școală, apoi de făcut cumpărături, de plătit facturi, de luat haine de la curățătorie, de aranjat camerele copiilor, de luat copiii de la școală, teme, baie, mâncare și pregătirea de somn. Mai mult sau mai puțin acesta era programul meu. Lucram ca Au-pair, stăteam la ei în casă dar mă și plăteau pe săptămână cu 100 de lire. Aveam voie să ies în oraș în weekend, ceea ce alte fete care lucrau pentru alte familii de pe aceeași stradă nici nu îndrăzneau să viseze. Chiar nu știu când a început totul să nu mai fie așa. Cred că după un an de zile… când în familia lor au apărut ceva probleme de infidelitate. Ea a devenit mult mai rea. Și cu copiii și cu mine. Am crezut că este ceva trecător… Auzisem ceva certuri dar am stat deoparte. Am păstrat mereu o oarecare distanță. Era șefa mea, nu prietena mea”, ne spune Claudia despre cum au început să apară problemele în job-ul său.

—————————————

„M-am simțit ca o sclavă de pe vremuri…”

 

„Cel mai mult uram să mă ia cu ea la shopping. Uram la propriu. De multe ori nici nu avea nevoie de mine, dar îi plăcea așa să vadă lumea că se ține cineva după ea. De multe ori m-am simțit ca o sclavă. Aveam în minte imaginea filmelor cu familii bogate… în urma cărora mai mergea câte un sclav. Exact așa mă simțeam. Plus că de multe ori se întâlnea cu alte prietene, mânca în oraș sau pur și simplu își lua un desert, iar eu trebuia să o aștept. Exact ca pe vremuri. Să nu mai pun la socoteală că niciodată în cele opt luni de zile, deși stăteam și câte 8-9 ore în casa lor, nu m-a întrebat dacă mi-e foame. Mâncau în fața mea pur și simplu…”

Florina, 23 de ani

—————————————

 

Prea mult chin pentru un job

În doar trei luni de zile de când situția s-a tensionat în casa în care lucra, Claudia a fost nevoită să plece pur și simplu.

„La ei în casă nu se gătea absolut deloc. Adică mâncau multe salate, brânzeturi, cereale, semințe de toate națiile, pește semipreparat – doar îl puneau câteva minute la cuptor, puiul la fel. Sau comandau… pizza, mâncare thailandeză, chinezească, turcească, etc. Mi se spusese că dacă vreau să îmi gătesc ceva, să pornesc hota și să aerisesc apoi bucătăria pentru că ea nu suporta mirosul de gătit în bucătărie. Și așa am procedat mereu… până într-o seară când, după ce s-a culcat toată lumea, m-am dus să îmi fac două ouă ochiuri, m-am gândit că închid ușile, deschid geamurile, dau drumul la hotă, plus că în zece minute le și mănânc.  Nu era prima data când făceam așa, doar că a fost prima data când s-a trezit ea. De obicei nu se trezea nici la baie, noaptea. Ei bine, a început scandalul, la 11 noaptea, că miroase în toată casă, că ea nu poate să doarmă, că să spăl toată bucătăria, să o dezinfectez, să las geamurile deschise toată noaptea. Chiar mi-a spus să arunc tigaia în care am prăjit cele două ouă. Nici nu am mai apucat să mănânc. Am aruncat tot, am dus gunoiul din casă, am spălat tot pe acolo, am aerisit. Sincer, închisesem toate ușile până la bucătărie, erau trei uși la parter până să ajungi în bucătărie. Toate închise, cu geamurile deschise și hota pornită. Nu cred că a ajuns mirosul a niște ouă, la etajul unu, în camera sa… A fost prima noapte în care am plâns până dimineața. A doua zi, mi-am imginat că lucrurile se vor întoarce la normal și că a fost doar un accident. Nici vorbă! Mi-a spus că nu mai am voie să folosesc mașina decât pentru a-i duce și la a-i lua pe copii de la școală. Dacă trebuie să fac piața sau să iau haine de la curățătorie… să mă duc pe jos sau să iau autobuzul. Că așa procedează și alte prietene de-ale ei cu angajatele. În fine! Era de-a dreptul un chin să mă duc să fac piața și să car zecile de sacoșe. Aș fi spus nu! După o săptămână mi-a cerut înapoi toate lucrurile pe care ea mi le oferise. Lucruri pe care nu le mai purta și de fiecare dată când mă trimitea la Charity cu hainele pe care nu le mai purta, îmi spunea că pot să păstrez tot ceea ce vreau. Mi-a zis că tot ce am de la ea, să le aduc jos pe canapea… ceea ce am și făcut. Într-o după-amiază, pentru că era foarte frumos afară, m-am dus să iau copiii de la școală, pe jos. Când am ajuns, am intrat în casă pe ușa din spate, de la grădină. Ea era acasă și vorbea la telefon cu cineva. Mi-am auzit numele și două cuvinte, suficient cât să îmi dau seama că vorbea despre mine. Devenise un chin să mai stau în acea casă. Îmi era frică de orice, pentru că se uita mereu urât la mine. Dacă plecam cu copiii în camere, că de ce am plecat fără să o întreb, dacă rămâneam în living cu ei, că de ce stau în gura ei… Până într-o seară când a început să țipe din senin la mine că a găsit nu știu ce haine murdare de-ale copiilor în șifonier. Atunci i-am spus frumos că nu se mai poate să colaborăm, că voi sta până găsește pe altcineva. Și mi-a trântit-o: poți pleca chiar mâine, nu trebuie să mai stai nicio zi! Ceea ce s-a și întâmplat. Mi-am luat tot și m-am dus la o priteenă, unde am stat vreo două luni de zile până m-am pus pe picioare”. ne povestește Claudia.

—————————————

„Ar fi trebuit să plec de la prima jignire și de la primul scandal pe care mi l-a făcut fără niciun motiv, dar am prelungit agonia aceasta pentru că aveam nevoie de bani. Doar pentru asta am stat… știam că dacă plec atunci îmi va fi greu pentru că nu eram pregătită. Însă, pot să spun că mai rău am făcut… m-a traumatizat și mai tare. A fost un chin, chiar nu aș vrea să intru în detalii…”

Claudia, 29 de ani

—————————————

 

Mulți bani, multă muncă

Și pentru Cami, o româncă de 37 de ani din Timișoara job-ul pe care îl adora a luat o întorsătură la care nu s-ar fi așteptat niciodată. Românca a ajuns în Anglia în urmă cu aproape 10 ani, iar de atunci și până în prezent a lucrat ca dădacă. Îi plac copiii, a făcut câteva cursuri de profil și spune că nu se vede făcând altceva în țara aceasta.

„Orice job faci în Londra, mă refer la cele de birou, în vânzări, la cafenele, tot nu sunt atât de bine plătite ca cele de nanny. Eu m-am înscris încă de acum șapte la ani la o agenție cu care am făcut toate cursurile care se cer în această meserie și care mi-au găsit primul meu job, la o familie de englezi, cu doi copii. Eram plătită, în anul 2008 cu 400 de lire pe săptămână. Și acum sunt bani buni, dar atunci altele erau prețurile în Londra. Totul era mult mai ieftin. Trăiam cu 400 de lire o lună întreagă, restul îi strângeam. Ulterior, am cunoscut și alte mămici pentru că mergeam la multe activități, am prins experiență și am renunțat la agenție. Am început să lucrez cu 500 de lire pe săptămână, apoi în ultimii doi ani de zile, familia pentru care lucrez și în prezent mi-a oferit 600 de lire” ne spune românca.

—————————————

„Sunt mulți bani, dar cine nu știe cât muncesc eu, să nu vorbească. Lucrez 12 ore, de luni până vineri. Fac totul. De la curățenie, mâncare, pus masa, strâns masa, am grijă de copii (școală, activități extra, baie, mâncare, plimbări) și le pregătesc masa și șefilor mei. E mult… uneori prea mult.”

Cami, 37 de ani

—————————————

 

Jigniri… pentru bani

De câteva luni de zile, românca spune că se îndreaptă către locul muncă „de parcă mi-ar tăia cineva capul”. Deși lucrează de mai bine de doi ani de zile, se pare că acum nimic din ceea ce face nu mai este pe placul șefei sale. În plus, ne spune românca, este jignită la ordinea zilei.

„Eu tot am tăcut, am lăsat de la mine, ca să fie bine. O vreme am crezut că poate eu sunt de vină. Totul a pornit când a început să mă controleze la fiecare colț. A lucrat o bună perioada de acasă și mai mult era cu ochii pe mine. Mă întorcea mereu din treabă. Dacă aspiram, venea în urma mea și îmi spunea să dau bine și în colțul de la cameră; după ce ștergem praful, se ducea la televizor și dădea cu degetul pe ecran și îmi spunea nu știu cum ai ștersul tu praful, că eu pot să desenez; dacă spălam frigiderul, venea lângă mine și se uita pur și simplu. Mai îmi spunea, șterge bine și mânerul. Nu înțelegeam, fusese mai mult decât mulțumită timp de doi ani de zile și acum? Ce vrea? Apoi au început jignirile, pur și simplu mă făcea în toate felurile… de plecam de la muncă în lacrimi. Apoi a început să arunce lucruri prin casă… dacă nu îi convenea cum am împachetat hainele, le arunca din șifonier, dacă lăsam în frigider legume sau preparate care urmau să expire a doua zi, începea să urle la mine și le arunca pe jos. Că nu sunt sănătoasă, că vreau să o îmbolnăvesc… că dacă văd că salata aia expiră mâine, pentru ce o mai țin în frigider și nu o arunc. Încercam să îi explic că… poate încă să o mânânce, că arată bine, că unele alimente sunt bune, chiar dacă ambalajul spune altceva. Nimic! Se dezlănțuia! Că o învăț eu pe ea, că spun aberații! Însă, multă lume știe că aici totul expiră în câteva zile, însă unele alimente chiar nu se alterează deloc… Era un chin să mă duc la muncă. Mă gândeam pe drum că nu are cu ce să mă mai surprindă, însă în fiecare zi venea cu câte o nemulțumire nouă”, ne spune Cami.

—————————————

„Lucrul care a pus capac a fost momentul în care se grăbea la o întâlnire. Se îmbrăcase, se încălțase și, când să iasă din casă, mă strigă și îmi spune să îi spăl pantofii cu o cârpă umedă că au puțin praf. I-am spus că pantofii arată foarte bine și că sunt din piele întoarsă și nu e adecvat să folosesc apă… Replica ei a fost: tu nu înțelegi limba engleză? I-am satisfăcut și ultima cerință… și mi-am dat demisia. Recunosc, nu îmi doream să plec pentru că mă gândeam la job… Am luat în calcul și faptul că iau mulți bani. Dar nu mai puteam…”

Cami, 37 de ani

—————————————

Autor articol: Oana Padureanu

Comentarii

O parere la “La capătul răbdării… pentru un loc de muncă”

  1. simina Spune:

    Banii sunt importanti,toti am venit aici ptr a face bani nu de dragul englezilor ,dar se merita umilinta?nu se merita niciunde in lume sunt situatii in care trebuie sa stii sa spui si nu

Spune-ti si tu parerea!