„M-am născut să devin carer”

Articol publicat in sectiunea Muncă, Poveşti româneşti pe data 26 ianuarie 2015

uk_elderly care

La 25 de ani este convinsă că misiunea ei pe această lume este de a avea grijă de oameni. Un rost în care crede cu tot sufletul şi un har cu care este sigură că s-a născut. Este hotărâtă. Ambiţioasă. Extrem de grijulie. Şi senină în tot ceea ce face. Este carer în Anglia.

Vorbim despre Laura Margareta Buleandră, o tânără din Bucureşti care spune că s-a născut pentru a practica această meserie. În capitală, a urmat cursurile de asistent medical în laborator, după care s-a străduit să îşi găsească un loc de muncă în sistemul medical din ţară, însă, se pare că sistemul de acasă nu a dorit-o pe ea. Aşa că, din toamna anului trecut, a lăsat România, dar şi-a luat cu ea convingerile, speranţele şi visurile şi a ajuns în Anglia. Iar de două luni face ce îi place: are grijă de bătrânii englezi. Dorinţa sa cea mai mare este ca într-o bună zi să devină medic de familie.

 

Începutul: dezamăgitor, dar promiţător

A fost şi dorinţă, dar a contat şi faptul că familia sa se afla deja în Anglia, când Laura a hotărât să îşi încerce norocul în Regatul Unit. Chiar dacă lucrurile nu au fost roz de prima dată, cu răbdare şi convingere, viaţa ei în străinătate a luat-o pe făgaşul dorit.

„În Anglia am ajuns în septembrie. Am mai fost şi acum doi ani, dar a trebuit să mă întorc în ţară să rezolv câteva lucruri cu şcoala. Ceea ce m-a determinat să plec a fost ceea ce îi determină pe toţi… viitor financiar mai bun. În România am terminat şcoala ca asistent medical pe laborator, am făcut practică, iar în momentul în care mi-am dorit să mă angajez, directorii din spitale mi-au cerut sume exagerate, cam 2.000-3.000 de euro. Când am ajuns aici, la început a fost puţin dezamăgitor, pentru că am întâlnit persoane nepotrivite, dar în rest a fost bine, stăpânesc limba engleză destul de bine şi din punctul acesta de vedere mi-a fost uşor”, ne povesteşte tânăra din Bucureşti, care, la scurt timp, şi-a găsit un job în domeniul pe care îl are la suflet. Şi deşi mulţi români întâmpină probleme atunci când este vorba de obţinerea actelor, pentru  Laura, totul a decurs de la sine.

„Muncesc pentru o companie de trei luni de zile ca şi carer. Nu pot spune că mi-a fost chiar greu cu actele. Ceea ce mi-am făcut eu a fost contul bancar, după care am aplicat pentru National Insurance Number, dar între timp, aplicasem pentru compania pentru care lucrez în prezent. Trimisesem CV-ul şi scrisoarea de angajare, iar compania mi-a reprogramat interviul în Reading, pentru că mă mutasem între timp din Londra. Ceea ce m-a ţinut pe loc, ca să spun aşa, a fost CRB (Criminal Records Bureau) – cazier, pentru care am aşteptat trei săptămâni. Nu am putut începe munca propriu-zisă pentru că, asta e regula companiei, nu avem voie să intrăm în casele clienţilor decât după ce ne este eliberat acel cazier”, povesteşte Laura.

 

Jumătate şofer… jumătate carer

Jumătate de zi este la volan, cealaltă jumătate este în casele persoanelor în vârstă şi cu probleme de sănătate din Reading, dar şi din împrejurimi. Un oraş situat la aproximativ 40 de mile de Londra, unde Laura îşi desfăşoară activitatea de carer. De mai bine de două luni de zile, de când a primit un job în acest domeniu, lucrează mult, şase zile pe săptămână, 14 ore pe zi. Dar îi place şi asta o face fericită.

„Munca mea este diferită de la client la client. Fiecare dintre cei cu care noi lucrăm are un Care Plan personalizat. Toţi sunt diferiţi. Practic, eu conduc de dimineaţă până seara, mă deplasez de la o casă la alta. Sunt clienţi la care merg doar la Breakfast şi la Tea Time, dar care locuiesc în zone diferite. Conduc încontinuu, noi nu lucrăm doar ca şi carer, suntem şi şoferi. Este a doua meserie, mereu glumesc cu colegele mele pe seama aceasta. Jumătate de zi o muncim ca şi carer, jumătate de zi o muncim ca şi şoferi. Eu aşa mă simt. Ziua de muncă începe la ora 7 dimineaţa şi se mai termină la 9 seara, bineînţeles cu o pauză de două ore pe timpul zilei. Dar în total sunt 14 ore, şase zile pe săptămână, majoritatea timpului mi-l petrec printre oameni”, povesteşte tânăra din Bucureşti.

————————————–

„De exemplu, am clienţi la care merg de patru ori într-o zi. Mă duc dimineaţa şi atunci trebuie să îi ajut, să îi spăl, să îi îmbrac, să îi schimb, să le fac ceva de mâncare. Plec la altul, după ce termin acolo, mă întorc la primul client şi îl pregătesc pentru Tea Time, după care plec la un alt client şi apoi iar mă întorc la primul pentru Lunch Time sau pentru Bed Time. În funcţie de nevoile lor. La unii merg de două ori pe zi, la alţii de trei ori pe zi, la unii de patru ori sau la alţii chiar de cinci ori.”

Laura Margareta Buleandră, carer în Reading

————————————–

 

Carer de la un client la altul

O zi de muncă este… o fugă continuă, de la o casă la alta, dintr-o zonă în alta, de la un client la altul. Şi nu este uşor, mai ales că cei pe care Laura îi are în grijă sunt bătrâni care au probleme de sănătate. Dar, cu zâmbetul pe buze, reuşeşte să îi îngrijească pe toţi. Chiar şi atunci când aceştia refuză să îşi ia tratamentele.

„Eu lucrez cu aproximativ 20 de clienţi pe zi. La unii stau 15 minute, la alţii 30, iar la alţii 45 de minute. Practic, atât eu, cât şi colegele mele le oferim acestora ajutor în tot ceea ce facem noi, adică: cu spălatul, cu îmbrăcatul, cu schimbatul, cu dezbrăcatul, cu mersul la toaletă, le facem de mâncare dacă ei nu ai posibilitatea, le facem un ceai, le dăm medicamente. Cam tot ceea ce au nevoie. Noi îi asistăm şi când este vorba de tratamente. Ori le pregătim şi ei le iau singuri, ori trebuie să îi ajutăm. Mulţi dintre ei nu pot, pentru că majoritatea suferă de demenţă. Am un client pe care trebuie să îl păcălesc de fiecare dată când îi dau tratamentul… îi spun că îi dau ciocolată. Dacă îi spun că am ciocolată, deschide gura, dacă nu, nu am nicio şansă”, ne povesteşte Laura despre modalităţile la care recurge pentru a le oferi clienţilor cea mai bună îngrijire.

 

Timpul este cântărit la minute

Partea mai puţin plăcută a acestei meserii este timpul, ne spune Laura. Fiecare client are stabilit un orar exact în care trebuie să îşi primească îngrijirile. Totul pare a fi cântărit la minut.

„Există un Social Service, reprezentanţii de acolo se ocupă direct de tot, ei sunt şefii, ca să spun aşa, ei sunt şefii noştri, ei sunt şi şefii angajatorilor pentru care lucrăm noi. Ei obţin banii de la stat, ei se ocupă de tot, ei hotărăsc timpul de îngrijire pentru fiecare client în parte… ei stabilesc: aici e nevoie de 10 minute sau de 30 de minute. Probleme există, din punctul acesta de vedere, al timpului, pentru că dacă ei hotărăsc că este nevoie de 15 minute la un sigur client doar pentru a-i da de mâncare… ei nu iau în calcul faptul că trebuie să încălzeşti mâncarea, să aştepţi puţin să se răcească, trebuie să faci cana cu ceai şi dacă te gândeşti că trebuie să speli vasele, atunci cu siguranţă nu ajung 15 minute. Sunt şi clienţi pe care trebuie să îi hrănim noi, sunt cu demenţă destul de avansată şi atunci trebuie să luăm totul pas cu pas. De la deschide gura, mestecă, înghite… trebuie să le dăm indicaţii şi durează mai mult de jumătate de oră”, spune tânăra de 25 de ani despre lucrurile mai puţin plăcute ale meseriei de Carer.

————————————–

„Acolo unde sunt cazuri mai grave, compania le trimite clienţilor fete care locuiesc cu ei (live in), care stau în permanenţă cu ei, sunt angajate de către compania pentru care lucrez şi eu. Şi cealaltă fată, a doua fată, aşa cum o numim noi, vine doar pentru ajutor, pentru lucruri care se fac în doi: să îi transporte, să îi mute dintr-un loc în altul…”

Laura Margareta Buleandră

————————————–

 

Oricine poate fi carer?

Laura este de părere că oricine poate practica această meserie. Oricine care are în sânge dorinţa de a ajuta oameni. Un curs în domeniu sau o pregătire nu sunt suficiente, pentru că mai devreme sau mai târziu… cei care nu o fac cu pasiune se vor plictisi şi vor renunţa.

„Nu este nevoie de o pregătire anume pentru a lucra în acest domeniu. Din câte ştiu eu, nu trebuie să ai un curs sau o calificare. E nevoie de permis de conducere, să ai cunoştinţe medii în limba engleză, iar companiile care se ocupă cu recrutare de personal le oferă celor interesaţi training, cursuri, diplome, maşină. Tot ce ai nevoie. De exemplu, eu voi plăti training-ul care costă 500 de lire şi pe care mi l-a oferit compania, dacă plec de aici în mai puţin de un an de zile, dacă stau mai mult de un an de zile, nu mai plătesc aceşti bani”, spune tânăra din Bucureşti.

 

Partea cea mai neplăcută

Laura a trecut cu brio şi de partea cea mai şocantă, să o numim aşa, din această muncă. Şi anume: comportamentul bolnavilor pe care îi are în grijă.

„În munca mea sunt clienţi cu demenţă destul de avansată, unii dintre ei sunt orbi, mulţi dintre ei pot fi violenţi şi cred că este necesar să dai dovadă de multă răbdare şi să nu îi bagi în seamă, pentru că mulţi te jignesc şi îţi vorbesc urât. Trebuie să nu îi bagi în seamă, să îi vezi ca pe nişte pacienţi care au problemă de sănătate, să te bucuri că nu eşti în locul lor şi să ai grijă de ei, să le oferi ajutorul de care au nevoie. Ei te înjură, tu le spui mulţumesc, o seară plăcută şi pleci la următorul client. Şi pentru mine, acest lucru a fost cam şocant la început”, spune tânăra din Bucureşti.

————————————–

„Mie îmi place meseria aceasta, pentru că îmi pasă de oameni. Aşa m-am născut. Chiar am spus de câteva ori că m-am născut pentru genul acesta de muncă. Îmi place să am grijă de oameni şi îmi place să îmi fac treaba aşa cum trebuie, pentru că şi eu când merg acasă şi îmi fac o mâncare, îmi place să mi-o pregătesc bine, când mergem acasă şi ne facem baie, ne place să ne spălăm bine, nu? Să ne îmbrăcăm bine, să ne dăm cu cremă, dacă sunt hainele murdare să le schimbăm. Îmi pasă de clienţii mei, mă gândesc că sunt eu în locul lor. Procedez ca şi cum aş proceda cu mine.”

Laura Margareta Buleandră

————————————–

 

Planuri şi visuri

Într-un viitor nu foarte îndepărtat, Laura vrea să devină medic de familie. Însă, deocamdată e fericită şi se bucură de această etapă din viaţa ei. Ştie că uşor-uşor, visurile sale vor deveni realitate.

„Eu mi-am dorit să fac medicină în România dar condiţia era că trebuia să muncesc mai întâi, ca să îmi permit să merg la facultate, să mă întreţin. Negăsindu-mi un job în domeniu, am fost dezamăgită şi am renunţat. Mi-aş dori pe viitor să devin medic de familie… dar uşor-uşor… iau totul pas cu pas”, ne mărturiseşte entuziasmată tânăra Laura.

Autor articol: Oana Padureanu

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!