Mai plecăm, mai numărăm…

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 9 martie 2015

Cu toții bănuiam că e vorba de vreo trei milioane. Dar părea o cifră cam cusută cu ață albă, o bănuială. Nimic serios. Dar iată că, acum, Institutul Național de Statistică ne spune că

exact așa stă treaba. Peste trei milioane de români nu ies la socoteală. Minimum trei sferturi din ei – ni se spune – sunt imigranți. Ce-i drept, nici de data asta cifrele nu sunt tocmai sigure, dar, măcar, începem să avem o imagine. Una mai spălăcită, în alb-negru. Fiindcă, oricum o luăm, imigrația nu poate fi povestită în cifre. Câți au plecat, câți au ajuns, câți s-au întors, câți stau pe gânduri, câți vor să se știe de ei și, în sfârșit, câți nu vor să se știe de ei. Rămâne întotdeauna o aură de mister asupra acestor plecări care schimbă vieți și păcălesc statistici. De fapt, le schimbă în fiecare zi. O bună parte din România e o stație de tranzit, cu plecări masive, dar și cu întoarceri neașteptate și nimeni nu trebuie să declare nicăieri toată această vânzoleală. Nici la primărie, nici la evidența populației, nici la vreo ambasadă sau consulat. O imagine clară a migrației nu o poate avea nimeni, din nicio țară în care se află români. Deși întrebarea cel mai frecvent pusă de străini autorităților române din străinătate este „Care e numărul românilor aflați aici?”, răspunsul exact nu există.  Libertatea de circulație elimină  aritmetica. Uneori pleacă sate întregi, cu preot și cu cârciumar cu tot. Nu mai are nici cine să numere casele goale. Alteori, se întoarce doar cârciumarul, fiindcă îi mergea mai bine acasă și parcă, totuși, pălinca e mai sănătoasă decât whisky-ul. Se întâmplă și să revină familii întregi, care au constatat că își pot construi viața mai limpede în România. Este, pretutindeni, o stare febrilă de căutare. Prin aceeași stare au trecut și spaniolii, și portughezii, și italienii, dacă tot ne gândim la migrația europeană. Pare a fi, deci, o febrilitate benefică, o căutare ce sfârșește printr-o tămăduire, dar care poate dura o generație-două. Sau mai mult. Nu există rețete de succes rapid în  imigrație și nici aparate care să înregistreze eșecurile. Și, de aceea, nu există nici statistică. Va exista, poate, peste vreun deceniu sau două, când migrația va găsi un ritm mai constant și o logică mai clară. Dar acum, cele trei milioane de români care nu ies la socoteală pot fi două sau patru sau trei și jumătate și, de fapt, nici nu contează acum cifrele, ci șansele. Șansele fiecăruia din câte milioane or fi să își împlinească un vis, oriunde ar fi hotarul lui  de împlinire. Iar cu visele ieșim cam greu la numărătoare.

Autor articol: Radu Ciobotea

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!