În momentul nepotrivit, la locul nepotrivit

Articol publicat in sectiunea Diaspora, Justiție / Poliţie, Poveşti româneşti pe data 9 ianuarie 2016

confuz

Experienţa de emigrant în Marea Britanie poate fi uneori la un pas de infracţionalitate, din cauza anturajului. O experienţă trăită pe propria piele de un român de 32 de ani, chiar în prima săptămână de trai în Londra. Atunci când, într-o seară, a avut surpriza de a vedea pe patul din casa în care locuia peste 20.000 de lire sterline.

 

Diaspora Românească: Cum a pornit ideea de a pleca în Londra?

Dragoş C.: Dorinţa de a pleca din România a pornit în momentul în care afacerea cu cafeneaua pe care o aveam acasă în Iaşi nu a mai mers. Coincidenţa a făcut să mă întâlnesc în perioada aceea cu o fostă colegă de liceu care venise din Londra în vacanţă în România. Din vorbă în vorbă, ea a fost cea care mi-a dat ideea să încerc să plec din ţară. Mi-a spus să îmi iau bilet de avion şi ea mă va ajuta cu un loc de muncă, dar şi cu chiria, în sensul că mă ajută să îmi găsesc ceva. Ceea ce am şi făcut. După două săptămâni, mi-am luat bilet şi… am ajuns la Londra.

 

D.R.: Ce s-a întâmplat după ce ai ajuns în Londra?

D.C.: Am aterizat la ora 9 dimineaţa şi am aşteptat-o într-un centru comercial până seara la ora 7, după serviciu, când a putut să vină să se întâlnească cu mine. A venit însoţită de un alt băiat. Mi l-a prezentat şi mi-a spus: „Cu el vei sta în casă şi cu el vei merge la muncă.” Am ajuns în seara aceea în casa unde trebuia să locuiesc. Undeva în nordul Londrei, în zona 6. Mi-am luat camera mea în primire şi de a doua zi am început munca.

 

D.R.: Ce fel de muncă?

D.C.: Era o companie mică de construcţii, înfiinţată de doi englezi, care se ocupă derenovarea caselor din Chelsea. Practic, făceam cam de toate. Montam tot ce era de montat, prize, întrerupătoare, parchet, tavan fals etc. Îmi plăcea, mai ales că ştiam multe lucruri pentru că îmi construisem singur tot interiorul cafenelei pe care o avusesem în România. Singurul lucru care îmi displăcea era faptul că pierdeam în total patru ore pe drum, dus-întors.

 

D.R.: Ce s-a întâmplat în următoarele zile?

D.C.: Păi, băiatul acesta cu care stăteam în casă şi cu care mergeam la muncă m-a anunţat că la sfârşitul săptămânii o să vină nişte prieteni de-ai lui şi vor sta la noi în casă câteva zile. Am fost de acord. Nu avea de ce să mă deranjeze. Eu aveam camera mea. Aşa a şi fost. Pentru că în câteva zile au venit trei băieţi, unul care locuia în Londra şi alţi doi care veniseră din România. Erau practic nişte adolescenţi de 19 ani. Toţi erau români. Noi am continuat să mergem la muncă. Veneam destul de târziu pentru că, aşa cum am spus, mergem foarte mult cu trenul. Ajungeam acasă, mâncam, dormeam şi a doua zi o luam de la capăt.

 

D.R.: Când ţi-ai dat seama că este ceva suspect?

D.C.: Primul lucru suspect a fost în momentul în care l-am cunoscut pe unul dintre cei trei băieţi, cel care locuia în Londra. Avea o maşină destul de frumoasă şi scumpă, un Jaguar, dacă nu mă înşel, şi l-am întrebat cu ce se ocupă. El a zâmbit … aşa … şi mi-a spus că nu munceşte. Atunci mi-am pus primul semn de întrebare, dar nu am stat să analizez. În următoarele zile am început să realizez că este ceva în neregulă, pentru că ceilalţi doi băieţi care veniseră din România aduseseră cu ei laptopuri şi foarte multe cărţi de credit, dar şi foarte multe cartele cu bandă magnetică, gift cards şi tot aşa. Stăteau în casă toată ziua şi făceau cumpărături de pe internet, pe care le achitau cu acele carduri. Cumpărau plasme, laptopuri, în mare parte electrice, pe care le vindeau apoi. Din discuţiile lor am aflat că nu erau prima dată în Londra şi culmea… mai fuseseră în casa în care locuiam şi eu.

 

trimiteri-sus-4

VIS DE LIBERTATE ÎNTR-UN CONTAINER

Pe străzile Londrei: un român a locuit timp de cinci luni în case părăsite!

Când proprietarul are datorii, chiriaşii ajung în stradă…

Viaţa pe care nu o poţi avea în România, descoperită în Irlanda de Nord

trimiteri-jos-4

 

D.R.: Nu te-ai gândit să te muţi?

D.C.: Nu m-am gândit la mutat, pentru că eram practic de câteva zile în Londra. Abia învăţasem drumul de acasă la muncă şi înapoi. Însă, toate lucrurile acestea s-au întâmplat la sfârşitul săptămânii. Luni am mers… normal la muncă împreună cu colegul de casă. Când ne-am întors, seara, băieţii, cei trei care veniseră în vizită, l-au luat şi pe colegul meu de casă şi au plecat. Nu mi-au spus unde, dar nici nu am întrebat. După două ore, m-a sunat cel cu care împărţeam casa şi mi-a spus că o să vină prietena unuia dintre băieţi. Mai precis a celui care locuia în Londra, cel cu Jaguarul. În cele din urmă a apărut respectiva fată care venise cu foarte mulţi bani. Avea o geantă mare cu foarte mulţi bani pe care i-a vărsat pe pat. I-a numărat, erau peste 20.000 de lire. Eu m-am şi speriat când am văzut aşa de mulţi bani. Am întrebat de unde sunt şi mi-a spus că vânduse o maşină. După care, în următoarele minute, i-a sunat telefonul. Era chiar prietenul ei, care îi spunea, pentru că am auzit, să meargă urgent să îl ia de unde era ascuns pentru că… îi prinsese Poliţia pe băieţi. Doar el scăpase. Ceilalţi trei, adică cei doi care veniseră din România şi colegul meu de casă, fuseseră prinşi de Poliţie. Atunci mi-am dat seama clar că ei ieşiseră să scoată bani de pe carduri. Imediat, ea a luat geanta cu bani şi a plecat. Am întrebat ce se întâmplă… să îmi explice şi mie… mi-a spus doar că o să mă sune.

 

D.R.: Te-ai gândit să vorbeşti cu cineva?

D.C.: Păi, nu ştiam ce să fac. M-am gândit că totuşi este o glumă şi că o să apară şi colegul de casă, la un moment dat, şi că vom merge a doua zi împreună la muncă.

 

D.R.: Ce s-a întâmplat în noaptea aceea?

D.C.: M-am pus în pat pe la ora 1 noaptea şi la ora 3 şi jumătate m-am trezit cu puşca în dreptul capului, casa plină de poliţie şi inspectori. Ştiau totul despre mine. Îmi ştiau numele. Ştiau când am venit. Ştiau ce fac. M-au întrebat dacă tot ce este în camera unde dormeam îmi aparţine. Am răspuns… probabil că da. Mi-au arătat un mandat de percheziţie. S-au purtat ok cu mine, nu s-au atins de niciun lucru de-al meu şi îmi repetau mereu că „Eşti într-un loc greşit!”, „Eşti într-un loc greşit!”. În schimb au ridicat tot ce au găsit în camera unde stătea colegul meu, adică în living-ul casei. Au luat laptopurile, cardurile, au căutat peste tot în sertare, sub pat… au răvăşit totul. Au luat tot ce au considerat ei că sunt probe. Percheziţia a fost făcută de trei inspectori, restul poliţiştilor dispăruseră la un moment dat. Ei au intrat în forţă, probabil că au crezut că sunt oameni înarmaţi în casă… Unul dintre inspectori a vorbit cu mine, mi-a explicat că nu îmi poate spune tot ce s-a întâmplat, însă, să stau liniştit, că „sunt într-un loc greşit” și m-a sfătuit să mă mut de acolo, mi-a lăsat numărul de telefon să îl sun în caz că am probleme. După care… au plecat… şi aşa am rămas singur în casă… buimac de cap… după o săptămână la Londra. Era pentru prima dată când plecam din România… nu ştiam ce să fac.

 

D.R.: Ce te-a făcut totuşi să nu renunţi, să nu te întorci înapoi în România?

D.C.: Nu ştiu. Chiar nu ştiu. Nici acum nu aş şti să spun ce m-a determinat să merg mai departe. Nu ştiu cum, dar a doua zi m-am dus la muncă… singur. Am spus asta este, trebuie să merg la muncă, pentru că aveam nevoie de bani. M-au întrebat şefii mei, pentru că era o companie mică, ce se întâmplă cu colegul meu şi am spus că nu ştiu, până într-o zi când le-am povestit totul. M-am gândit că vor vrea să scape de mine şi mă vor da afară şi astfel aveam un motiv să mă întorc în România. Însă nu a fost aşa. Din momentul în care le-am spus tot ce s-a întâmplat, m-au ajutat enorm. Dar enorm. M-au ajutat să mă mut, mi-au mărit salariul, mi-au dat sfaturi şi de atunci îmi este destul de bine. A fost o experienţă… de coşmar, ce-i drept, dar aşa realizez de ce noi, românii, suntem mereu arătaţi cu degetul.

Autor articol: Oana Padureanu

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!