NAȚIA LUI DE… ȘEF!

Articol publicat in sectiunea Muncă, Reportajul săptămânii pe data 30 noiembrie 2015

Diaspora romaneasca_Natia lui de... sef

Regatul Unit este recunoscut pentru diversitatea națională a oamenilor care îi locuiesc meleagurile. Londra și orașele mari scot la suprafață generații de migranți din toate colțurile lumii și de pe toate continentele. Vrând-nevrând, dacă locuiești aici ajungi să ai de-a face cu oameni de rase și culturi diferite. Domeniul profesional este unul din locurile unde aceste culturi se întâlnesc – sau se ciocnesc – în cel mai veridic mod. Am vrut să aflăm ce experiențe au românii în marea salată multinațională de pe tărâmurile britanice.

Conaționalii noștri au ajuns să lucreze cu chinezi, americani, libanezi, australieni, ruși, italieni, irlandezi și lista poate continua. Dar cum i-au tratat aceștia? Cum s-au comportat, cât de amabili sau cât de aroganți au fost? Și-au respectat înțelegerea sau contractul? Le-au făcut zile negre românilor, sau au făcut ca soarele să răsară și pe strada lor? Naționalitatea spune multe despre cum o persoană se va comporta la nivel profesional, dar nu spune tot. Pentru că fiecare nație, deși are anumite trăsături generale, are și persoane atipice. Stereotipurile pe care le cunoaștem despre unii sau alții se confirmă, dar se și infirmă. Alfați din reportajul nostru care sunt cei mai de dorit angajatori, dar și care sunt cei de evitat.

 

 

Spune pentru cine lucrezi

ca să îți spun cum ești tratat

 

Englezi, turci, libanezi, italieni, indieni, francezi sau chinezi. Corecți! Zgârciți? Curați… sau (mai) deloc curați?! De treabă. Pretențioși. Serioși. Fără de cuvânt. Toleranți. Prea stricți. Cu nasul pe sus, indiferenți sau prietenoși. Cam așa își descriu românii din Anglia angajatorii pentru care au lucrat sau încă mai lucrează. Fiecare naționalitate în parte are ceva specific, ceva anume, ceva altfel. Chiar dacă oamenii sunt diferiți, locul de origine poate spune multe despre acea persoană, ne povestesc românii care s-au perindat de-a lungul timpului pe la tot felul de joburi. Și care au avut șefi cu rădăcini în alte pământuri decât cel britanic.

Scurt și la obiect, iată și câteva păreri: „Am lucrat într-un coffee shop turcesc și ce am văzut acolo nu o să uit niciodată. Multă mizerie. Pahare nespălate cu care erau serviți clienții.” „Am fost dădacă pentru o familie din Liban. Oameni bogați, cu de toate. Niciodată nu mă plăteau la timp și erau și foarte zgârciți!”, „Am făcut curat în casa unor francezi și mi-am blestemat zilele. Erau atât de pretențioși că nu le-am putut fi pe plac nicicum. Nu le convenea nimic.”, „Încă lucrez la un magazin chinezesc. Nici nu prea vorbesc cu patronul. Mi-a spus ce am de făcut și, de atunci, niciun cuvânt.” Sunt doar câteva dintre experiențele românilor care au fost angajați de… alte nații.

 

Lucrând printre turci…

„Primul meu job în Londra a fost într-un coffee shop turcesc. Era o afacere de familie, patronii erau turci, veniți în Marea Britanie de peste 20 de ani. Însă chiar și așa, vorbeau o engleză stricată. O prietenă care lucrase în trecut acolo m-a recomandat și asta a fost tot. Recomandarea prietenei și faptul că veneam din România au fost mai mult decât suficiente. Am început munca imediat, chiar de a doua zi. Era un coffee shop unde se servea de toate: cafele, ceaiuri, ayran, dar făceau și sandwich-uri. Primul lucru pe care l-am observat a fost unsoarea care domnea peste tot. Totul era năclăios la atingere… de la mese, meniuri, pahare, farfurii. Totul. Ei, la fel. Niște oameni cărora nu prea le păsa de nimic, decât să facă bani. Veneau cu toții acolo, întreaga familie, cu nepoți, și stăteau la o masă care era chiar lângă barul unde se servea. Se uitau la televizor, mâncau, mai plecau, mai veneau și cam asta era ziua lor. Din când în când se mai duceau după marfă. Era un job de nevoie, ca să îi spun așa. Mă plăteau săptămânal, cash și nu mai mult de 5 lire pe oră. Uneori lucram 5 ore, alteori 8 ore sau 12 ore, în funcție de cât aveau nevoie. Nu am rezistat decât vreo două luni acolo și am rămas șocată de anumite lucruri. Lucruri pe care nu le voi uita prea repede. De exemplu, într-o zi era destul de aglomerat. Eu am debarasat o masă și am adus vreo trei pahare în care mai are niște ayran să le spăl și să servesc apoi în ele alți clienți care doreau tot ayran. Știți ce a făcut patroana? Mi-a luat paharele din mână, a pus peste ce mai rămăsese în pahar ayran, adică le-a completat, nici măcar nu a schimbat paiele din pahar. Le-a umplut, mi-a făcut cu ochiul și m-a trimis să le duc la mese. Am rămas șocată. Într-o altă zi, un grup de vreo cinci femei comandaseră niște salate, sandwich-uri, cafele și când să plătească, tot ea, patroana, s-a ridicat să ia banii. Tot bătea la casă, tot adăuga, încât le-a umflat factura femeilor cu vreo 20 de lire. Una dintre ele a sesizat că este ceva în neregulă și s-a luat de ea… dar fără nicio rușine a continuat să le spună că nu este nicio greșeală. Nu era prima dată când băga din burtă lire… pe bon”, ne spune Vero despre cum i-a fost să lucreze alături de o familie de turci.

—————————————

„Nu am avut alte probleme. M-au plătit la timp, la fiecare sfârșit de săptămână, nu s-au făcut niciodată că uită. Erau așa în mare parte oameni de treabă, le plăcea să lucreze cu românii, însă când venea vorba de bani… se transformau. Nu știau cum să mai «ciupească» așa, în românește, să economisească, ca să mai câștige câteva lire. Într-o zi, pentru că shop-ul era aproape de un stadion de fotbal și în weekenduri mai erau concerte sau meciuri, a fost foarte aglomerat. Multă lume comanda și mânca afară, pe bordură, în acele cutii de unică folosință. Ei bine, tot ea, patroana, m-a pus să aduc cutiile în care mâncaseră oamenii și le lăsaseră pe unde apucaseră, să le spăl un pic așa, ca apoi ei să servească în ele și alți clienți… Crunt! Fără cuvinte!”

Vero, 27 de ani

—————————————

 

 

Libanezii sunt zgârciți

 

„Vreo opt luni de zile am fost dădacă pentru o familie cu trei copii din Liban. Oameni înstăriți, cu o casă mare în Londra, cu o afacere prosperă și cu aproape tot ce își doreau. Foarte curați, dar și foarte zgârciți. A fost o perioadă, cât am lucrat pentru ei, pe care aș putea să o numesc de acomodare în viața mea. M-am bucurat când m-au acceptat și chiar m-am gândit că este un job bun. Duceam copiii la școală, veneam acasă, mai făceam curat, mai călcam niște rufe, mai așezam una alta, apoi mergeam să îi iau de la școală. Mă plăteau cu 250 de lire pe săptămână. Puțin, dar am acceptat la acea vreme. Erau oameni curați, le plăcea ca totul să fie curat și pus la punct în jurul lor. Se gătea în fiecare zi, preparate diferite, astfel că eu trebuia să fac piața aproape zilnic. Ce uram cel mai mult la jobul acesta era simplul fapt că uitau să îmi dea banii. Îi aminteam ei mai mult, pentru că ea era acasă și mereu spunea că a uitat să treacă pe la bancomat sau când avea bani în casă și venea ziua de salariu, îmi spunea că nu are cash decât 200 de lire și restul îmi va da săptămâna viitoare. Mă enerva de fiecare dată, pentru că nu înțelegeam cum pentru niște oameni care aveau de toate era așa de greu să îmi dea 250 de lire pe săptămână. Erau zgârciți pentru că deseori preferau să arunce multe lucruri la gunoi decât să mă întrebe dacă, poate, le vreau eu. Multe familii procedează așa. De exemplu haine… mă punea să duc în fiecare lună câte un sac întreg la charity, parfumuri care nu îi mai plăceau le găseam la gunoi, încălțăminte la fel. Arunca multe lucruri, dar niciodată nu m-a întrebat dacă aș vrea să le iau eu”, ne spune Florina despre experiența sa în casa unor libanezi.

—————————————

„Cel mai mult uram să mă ia cu ea la shopping. Uram la propriu. De multe ori nici nu avea nevoie de mine, dar îi plăcea așa să vadă lumea că se ține cineva după ea. De multe ori m-am simțit ca o sclavă. Aveam în minte imaginea filmelor cu familii bogate… în urma cărora mai mergea câte un sclav. Exact așa mă simțeam. Plus că de multe ori se întâlnea cu alte prietene, mânca în oraș sau pur și simplu își lua un desert, iar eu trebuia să o aștept. Exact ca pe vremuri. Să nu mai pun la socoteală că niciodată în cele opt luni de zile, pentru că stăteam și câte 8-9 ore în casa lor, nu m-a întrebat dacă mi-e foame. Mâncau în fața mea pur și simplu…”

Florina, 23 de ani

—————————————

 

 

Diferența între englezi și indieni

 

„Deși am un job permanent acum la un hotel din centrul Londrei, de aproximativ trei ani de zile, o dată pe săptămână merg să fac curățenie unui cuplu în vârstă de englezi. Eu îi spun Băbuța mea pentru că îmi este atât de dragă că nu am cum să renunț la ea, deși m-am mutat și călătoresc mult până la casa ei. Nu câștig mult, pentru că sunt trei ore de curățenie și sunt plătită cu 10 lire pe oră, însă îmi place să merg la ea. Mă așteaptă mereu cu ceai, cu prăjituri. Vorbim jumătate de oră și apoi mă apuc de treabă. Îmi povestește de călătoriile ei, de nepoții ei care locuiesc în Australia, chiar mi-a zis că m-ar lua cu ea acolo, dacă se va muta vreodată din Anglia. Nu este săptămână să nu plec cu ceva. O prăjitură la pachet, un parfum, o carte, bijuterii, broșe, cercei, pălării, obiecte decorative. Soțul ei are o colecție impresionantă de elefanți… statuete, lumânări, tot felul de decorațiuni. Sunt atât de frumoși că de câteva ori mi-a spus chiar să îmi aleg un elefant… pe care îl vreau eu. Mă simt tare bine când mă duc la ei în casă. Mă apreciază și vreau să spun că niciodată nu m-au făcut să mă simt ca o fată care vine să le facă ordine. Dimpotrivă, m-au pus la masă cu ei. Englezii în vârstă sunt tare prietenoși și tare de treabă. Făcând o comparație acum… într-o zi, Băbuța mea mi-a spus că vecina ei, o indiancă, are nevoie și ea de o fată care să vină la curățenie o dată pe săptămână și m-a recomandat pe mine. Am acceptat. Oricum băteam drumul până acolo și alți bănuți în buzunar nu m-ar fi deranjat. Însă nu am fost la indianca aceasta decât o dată. Nu am știut de ce să mă apuc mai întâi. O mizerie cruntă, un miros insuportabil. Am zis că dacă fac curat în stilul meu, apoi a doua oară îmi va fi mai ușor. I-am spălat întreaga bucătărie… și din greșeală am spart o cană. Mi-am cerut scuze, chiar i-am spus să îmi spună cât a fost că o plătesc și nu a spus nimic. La final, după cinci ore de muncă, îmi dă cu cinci lire mai puțin și îmi spune că mi-a oprit banii pentru cana spartă. Am crezut că o iau la bătaie… după ce am dezinfectat totul, să îmi mai rețină bani pentru o amărâtă de cană. Oricum a fost prima și ultima data când m-am dus!”, ne spune Alina, o româncă în vârstă de 39 de ani.

—————————————

Evreii confirmă și infirmă stereotipul

 

„Am fost dădacă la o familie de evrei englezi acum mai bine de cinci ani. Nu era un job cu normă întreagă. Cerusem 8 lire pe oră, dar au negociat și au spus că nu îmi dau mai mult de 7.50. Erau foarte bogați, aveau o vilă exact lângă Epping Forest, de pe geam aveai o vedere extraordinară, doar pădure. Dar niciodată nu mi-au dat un penny în plus. Bacșiș nici să mai vorbim. Dacă trebuia să calculăm cu virgulă, în cazurile când nu stăteam exact la oră, calculau exact cât înseamnă și minutele respective și mă plăteau în monede mici. Dacă nu aveam eu să le dau rest sau ei nu aveau exact, se duceau la pușculiță, luau de acolo cei câțiva penny și așa mă plăteau.”

Karina, 27 de ani

 

„Am lucrat într-un magazin al unui evreu și pot să zic că am avut o experiență plăcută. Avea un shop în Camden Town și nu era un evreu chiar tipic. Avea el anumite stricteți, dar nici pe departe așa cum li se duce vorba evreilor. Puteam să mă servesc cu băuturi calde sau orice din ce vindea el acolo: o prăjitură, o ciocolată, ba mai duceam și acasă câte una. În cele câteva luni cât am fost acolo s-a comportat 100% corect și echitabil cu mine.”

Alex, 30 de ani

—————————————

 

 

Italienii și vorba multă

 

„În anul 2013 am lucrat pentru o familie de italieni care avea un mic restaurant. Totul arăta delicios acolo. Paste, pizza, salate și deserturi. Se lucra la foc continuu. Nimeni nu avea timp de stat. Erau zece ore de muncă, cu jumătate de oră pauză. Teoretic, că practic nimeni nu își lua mai mult de zece minute. Italianul, patronul care era toată ziua acolo, urla după noi. Dacă era unul în pauză, atunci avea nevoie de el… era un circ. Chiar urla la noi. Țipa să lăsăm pauzele, să trecem la muncă, deși niciunul nu stătea mai mult de zece minute. De multe ori nici nu apucam să luăm masa. Mâncam așa, pe sărite. Era un colectiv haios și italianul nu era un om rău, doar că era prea perfecționist. Se implica în orice. Spăla vase, controla cuptoarele, gătea, servea, debarasa mese, vorbea cu clienții. Era o atmosferă haioasă, deși munceam mult și fără pauze, era distractiv”, ne spune Cristi, un român în vârstă de 32 de ani.

—————————————

„Toată lumea se plângea de același lucru. Atât noi angajații, cât și clienții. Vorbea mult și gesticula și mai mult. În doar trei zile am aflat tot ce face familia lui. Cu cine se înțelege mai bine, cu cine se ceartă mai des, cum a cunoscut-o pe soția lui, ce planuri are, ce i-a spus tatăl lui din Italia, ce i-a cumpărat fratelui său cadou de nuntă. Tot. Orice! Vorbea mult și povestea tot. Era obositor. Venea pur și simplu în bucătărie, se așeza lângă noi și începea să vorbească și nu se oprea timp de 30-40 de minute. Încontinuu. Până când ne făceam cu toții că avem treabă, în magazine, cu clienții, la servit. Mai găsea câte un client cu răbdare și se apuca să îi spună și lui…”

Cristi, 32 de ani

—————————————

 

 

Francezii, prea cu nasul pe sus

 

„Tot ce e mai bun, tot ce e mai scump pentru familia lor! Am deja doi ani de zile de când lucrez pentru o familie de francezi și pot spune că m-am obișnuit cu toanele lor. Niciodată nu sunt mulțumiți de nimic. O poloneză le face curat în casă și săraca e întoarsă mereu de la muncă. O verifică la praf, la cum a aspirat, la cum a șters baia. O pune să aspire din nou sau să spele din nou dușul. Eu mă ocup de copii și vreau să spun că ea este obsedată de educația lor. După școală, au ore suplimentare. Învață limbi străine, studiază pianul, merg la înot, la echitație, învață limba arabă. Nu au voie la televizor decât zece minute, o dată pe săptămână. Dacă mă abat de la vreo regulă pe care ea le scrie în fiecare zi, adică de la program, vai ce se ia de mine. Când vine vorba de mâncare, cumpără ce e mai bun. La fel și la haine, tot ce e mai scump. Sunt cu nasul pe sus și pe bună dreptate, au și de ce… amândoi au studiat la Sorbona, apoi în America. Sunt oameni citiți cu pretenții…”, ne spune Anda, o româncă în vârstă de 45 de ani.

Pagina 1 din 2:Pagina următoare

Autori articol: Anamaria Sandra, Oana Padureanu

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!