Ne sar capacele

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 27 iulie 2015

Nu mai prididim cu munca. Ne trec toate sudorile, ne încearcă toate ispitele, ba un concediu, ba o berică, dar noi nu și nu, nu ne lăsăm până nu ne facem treaba, oricare ar fi ea.

Chiar și dacă tăiem frunze la câini, tot nu o facem în dorul lelii, tăiem vajnic, sănătos, organizat, cu simțul răspunderii, ba mai ducem și muncă de convingere cu câinii care fac mofturi la frunze, dar îi dăm noi pe brazdă până la urmă. Pentru că aici românul, proverbial și hâtru cum a fost el dintotdeauna, sesizează o problemă esențială a vieții noastre economice. Între oferta de frunză și cererea de pe piața caninelor nu e nicio legătură. Și câinele, vorba ceea, e și el om. Știe ce vrea. Cam așa stau lucrurile prin lumea economică europeană, unde românii se află pe locul întâi la muncă. Mai exact, la timpul petrecut la muncă. Sau, mă rog, în locul în care de obicei se muncește, dar nu neapărat. După cum anunță Eurofound, organism comunitar care analizează condițiile de viață și muncă în Europa, angajații cu normă întreagă din România au lucrat anul trecut cel mai mult din Uniunea Europeană. Pe parcursul unei săptămâni, ei au lucrat în medie 41 de ore, stabilind, astfel, recordul în domeniu. Suntem urmați la mică distanță de Luxembourg, Marea Britanie, Portugalia, Germania și Polonia. Va să zică, nici englezii, dar ce zic eu de englezi, nici chiar nemții n-au reușit să ne ajungă în goana noastră spre afirmare. Și asta nu e tot. Orele lucrate au fost calculate având în vedere doar locul de muncă principal; nu au fost socotite niciun eventual al doilea job sau un part-time. Vă dați seama la ce rezultat astronomic am fi ajuns dacă se mai socoteau și astea. De pe locul întâi la muncă în UE putem privi cu o ușoară ironie pozițiile codașe, între care Finlanda și Franța, care cu greu reușesc să adune 37,3 ore. Explicațiile acestui fenomen merită studiate atent. Căci nu doar de muncă e vorba aici, ci și de managementul ei, de timpul consumat pentru realizarea unor proiecte care se derulează mult mai rapid în Occident. Sau, pe de altă parte, de rolul sindicatelor, care limitează timpul dedicat muncii, stabilind un echilibru între viața profesională și cea personală a angajaților. Pentru români, a sta la birou peste program, a munci nopți în șir, a te dedica unui proiect renunțând la tot ce e în jur sunt lucruri curente, ba chiar firești. Nu acesta este, însă, stilul de viață al Vestului. El tinde spre eficiență îmbinată cu simpla bucurie de a trăi, de a ieși la o terasă sau de a practica un sport. Încearcă să elimine atât tăiatul frunzelor la câini, cât și patima stalinistă a depășirii programului cincinal. În concluzie, nu e rău că muncim, dar nu strică nici să vedem dacă din munca noastră a ieșit vreo schimbare notabilă pentru lumea în care trăim. Și, mai ales, să nu ne pomenim, după o vârstă, că nu mai avem combustibil să mergem, profesional, mai departe. Păi, n-avem cum. Combustibilul s-a dus pe când munceam ca disperații, din simplul motiv că ne-au sărit capacele.

Autor articol: Radu Ciobotea

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!