O ceartă în familie a băgat-o la închisoare pentru o noapte

Articol publicat in sectiunea Diaspora, Justiție / Poliţie, Poveşti româneşti pe data 10 iunie 2016

adolescenta+parinti

O vorbă românească spune că „bătaia este ruptă din Rai”. Nu ştim exact dacă părinţii sau bunicii noştri au trăit cu certitudinea că au dezlegare de la Dumnezeu în ceea ce priveşte urecheatul copiilor. Cert este că multe generaţii de copii au fost atenţionate de părinţi, la boacăne mai serioase, cu „dăm milităria jos din pod”, sau de profesori cu „întinde palma”. Timpul a trecut şi s-a dovedit în multe cazuri că „acolo unde dă mama, creşte”. Aşa au crescut aproape toţi. Aşa cresc în continuare o bună parte. Şi probabil, aşa vor mai creşte şi alţii…

Apare, însă, o mare problemă în momentul în care părăsim România, acolo unde aceste lucruri sunt considerate banale, şi ajungem să trăim într-o altă ţară, cu alte reguli. Iar simplul „urecheat de acasă” se transformă într-o adevărată dramă. Diaspora Românească a stat de vorbă cu o mamă care a trăit un coşmar în momentul în care şi-a atins copilul.

 

Cu cătuşele la Poliţie

„Nu am crezut niciodată că mi se va întâmpla aşa ceva. Nici în cele mai groaznice coşmaruri.” Sunt cuvintele unei românce de 38 de ani din Baia Mare care locuieşte în Anglia de mai bine de opt ani.

„Îmi este greu să vorbesc despre acest episod din viaţa mea, pentru că mult timp am crezut că oamenii care au aflat prin ce am trecut s-au gândit că aşa este viaţa noastră… violentă. Ei bine, nu este deloc aşa. A fost o ceartă în familie care s-a transformat într-un coşmar pentru mine.

Povestea aceea urâtă s-a întâmplat în urmă cu trei ani, chiar în preajma zilei mele de naştere. Totul a pornit în momentul în care am început să mă cert cu fiica mea pentru că nu i-am dat voie să meargă la o petrecere. Avusesem în prealabil o discuţie cu ea, în cursul săptămânii, şi i-am spus că nu are voie să meargă. Auzeam de la colegele de serviciu, şi oricum nu este greu să îţi dai seama, cum arată o petrecere de adolescenţi aici (cu băutură, droguri, iarbă şi alte prostii). Mai ales că eu am întrebat-o pe fiica mea dacă vor fi şi părinţii respectivei colege acasă… şi am aflat că tocmai de aceea are loc petrecerea, pentru că părinţii nu sunt acasă. Chiar mi-am zis în gând «no way!» (sub nicio formă!).

Fata mea avea 18 ani pe acea vreme, iar eu nu prea eram de acord cu prietenii pe care îi avea, cu anturajul în care era… lucruri tipice pentru părinţii care au copii de această vârstă. Şi din acest motiv s-a pornit o ceartă, ceartă şi iar ceartă timp de două ore: că ea oricum se va duce acasă la colega ei, iar eu îi repetam că sub nicio formă nu va merge. A început să plângă, din ceartă am ajuns la ţipete şi sub presiunea scandalului, pentru că fără să ne dăm seama aici s-a ajuns, ea s-a îmbrăcat şi a vrut să iasă din casă. Am oprit-o, am închis uşa, i-am luat cheile din mână, pentru că luase şi cheile de la uşa de la intrare, ca să aibă cu ce deschide uşa când se întoarce, şi am închis-o în camera ei. A început să ţipe, la propriu… că ea trebuie să meargă la petrecerea respectivă, nu am putut nici eu, dar nici soţul să o potolim sub nicio formă. Pentru că cearta dura de câteva ore, pentru că ea pe de o parte ţipa să îi dăm drumul din cameră, noi pe cealaltă parte îi spuneam că nu o lăsăm nicăieri, s-a întâmplat că vecinii au sunat la Poliţie.

Ne-am trezit la un moment dat că sună cineva la uşă. Când am deschis… Poliţia. Ce mai puteam spune. Ne-am cerut scuze, le-am explicat despre ce este vorba şi ei au vrut să vorbească şi cu fiica mea. Ei bine, în acel moment a început coşmarul. Ea plânsă, răguşită, nervoasă, a sărit în braţele poliţiştilor şi le-a spus că am bătut-o şi că o ţin sechestrată în casă şi îi ruga să o ia de acolo. Era şi uşor zgâriată pe mâini, de la momentul în care a vrut să plece şi m-am străduit să îi iau cheile. Le-a arătat poliţiştilor semnele pe care le avea pe mâini şi a fost suficient ca aceştia să îmi spună că trebuie să mă ia la secţie. Şi nu oricum, ci să îmi pună şi cătuşele.”

—————————————

„Ruşinea prin care am trecut atunci nu o pot descrie în cuvinte. Vecinii ieşiseră şi ei la uşă, eu am început să plâng… nu mai aveam ce să fac. Mi-am luat o geacă pe mine şi a trebuit să merg împreună cu cei doi poliţişti la secţie.”

A.I., 38 de ani, din Baia Mare

—————————————

 

O palmă… o noapte de coşmar

Seara era departe de final şi s-a terminat după alte cinci ore la secţia de Poliţie: „Ajunsă la secţia de Poliţie, am completat câteva formulare, iar cei de acolo au încercat să mă scoată din starea în care eram. Îmi spuneau tot timpul să nu îmi fac griji, că nu sunt nici prima, nici ultima, că au mereu astfel de cazuri… Eu, la rândul meu, le explicam varianta mea, la care ei îmi răspundeau încontinuu că, aici, copiii trebuie să înveţe din greşelile lor.

M-au amprentat şi am petrecut câteva ore într-o celulă. Mă simţeam ca o infractoare. Chiar stăteam pe patul din celulă şi mă uitam în jurul meu şi nu îmi venea să cred că am ajuns acolo. Arăta totul ca la televizor, ca în filme. Un pat, o toaletă, o chiuvetă şi pe pereţi faianţă albă. Nu ştiu când s-au scurs orele acelea şi cum. Nu mă puteam gândi la nimic. Îmi treceau prin minte tot felul de idei…

Mi-au dat voie să dau un telefon şi l-am sunat pe soţul meu, pentru că el rămăsese acasă cu băieţelul cel mic, iar după câteva ore m-au lăsat să plec, dar m-au atenţionat că nu am voie să îmi caut copilul, să îl sun sau să mă interesez de el în vreun fel anume. Nu ştiu dacă îşi poate imagina cineva ce a fost în sufletul meu. Nu înţelegeam de ce…”

—————————————

„Le-am spus poliţiştilor, de fapt am dat în scris că nu se va întâmpla acest lucru, dar i-am întrebat: «Dar dacă mâine îmi găsesc fiica violată sau moartă pe undeva, cine este de vină?» Nu mi-au răspuns… dar nici nu mai aveam nevoie de un răspuns. La ce m-ar fi ajutat?”

—————————————

 

Cea mai urâtă zi de naştere

„Am ajuns acasă a doua zi dimineaţa şi când am intrat pe uşă, am realizat că era ziua mea. Cea mai urâtă zi. Nu am fost bună de nimic. Nu am putut să dorm, nu am putut să mănânc, nu am putut să gândesc. Nu reuşeam să înţeleg. Simţeam că totul este un vis din care trebuie să mă trezesc. A fost cumplit.”

 

„Preţul străinătăţii”

„Însă timpul a trecut şi, aşa cum se spune, a vindecat rana. Eu am trecut peste, fiica mea a înţeles şi a învăţat ceva atunci. Eu am iertat-o pentru că aşa este firesc. Singurul lucru care s-a schimbat este faptul că am rămas cu teamă de atunci.

Bineînţeles că au mai fost certuri, bineînţeles că au mai fost petreceri şi eu, ca părinte, nu am putut să îmi spun cuvântul. Mi-a fost frică de eventuale certuri care pot degenera în scandaluri. Sau mai rău… am simţit că oarecum «mă controlează» fiica mea pe mine acum. Dacă nu reuşim să ajungem la o concluzie din discuţii, atunci prefer să îi repet încă o dată riscurile, dar o las să meargă…”

—————————————

„Nu ştiu dacă este bine sau este rău, dar am ajuns să cred că totul are un preţ în viaţă. Iar în cazul meu, plătesc preţul străinătăţii. Şi nu sunt singura. O prietenă foarte apropiată a trăit oarecum aceeaşi poveste. I-au luat copilul de acasă pentru că acesta avea o vânătaie la mână, pe care au descoperit-o profesorii de la şcoală. Până s-au lămurit lucrurile şi a explicat totul, de unde are vânătaie, din ce motiv, de când, a fost nevoie de psihologi, de controale periodice din partea celor de la Asistenţă Socială.”

A.I., 38 de ani, din Baia Mare

—————————————

Autor articol: Oana Padureanu

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!