O româncă de 60 de ani a pornit în aventura vieţii

Articol publicat in sectiunea Diaspora, Muncă, Poveşti româneşti pe data 25 ianuarie 2016

nanny in uk

Atunci când oamenii ies la pensie gândesc, poate, că a venit acel moment al vieţii în care vor respira bucuria liniştită a bătrâneţii… se vor bucura de nepoţi… vor merge în staţiuni, la tratament… sau, pur şi simplu, vor avea mai mult timp pentru ei. Plictisitor, ar spune cei prin ale căror vene curge încă energie greu de stăpânit! Există cazuri în care, pentru aceştia, viaţa abia în acel moment începe! Acceptă provocări, încep să muncească în alt domeniu, se mută în altă ţară, călătoresc până la capătul pământului şi îşi transformă în realitate dorinţele… mai vechi. Descrierea i se potriveşte doamnei Maria. O româncă din Piatra Neamţ care a lucrat trei decenii şi jumătate ca educatoare şi care a decis să lase România în urmă cu cinci ani, când avea 55 de ani, şi doar ce ieşise la pensie. Acum lucrează pentru o familie de englezi ce locuiesc în Lothersdale, un orăşel aflat în Parcul Naţional Yorkshire. Şi este mai fericită ca oricând!

 

Niciodată nu e prea târziu

Cei care îşi spun că vârsta poate fi un obstacol în atingerea visurilor şi a dorinţelor ar trebui să se gândească de două ori… sau de cinci ori, înainte de a da vina pe timpul care a trecut peste ei. Pentru că, aproape mereu, vorba românească „niciodată nu este prea târziu” s-a dovedit a fi nu o simplă vorbă, ci o dovadă de realitate. Iar povestea Mariei este încă o confirmare. La vârsta la care mulţi români s-ar teme să plece în străinătate, doamna Maria a pornit în aventura vieţii sale. Avea 55 de ani şi tocmai ieşise la pensie.

„Acum am 60 de ani, dar la 55 de ani m-am decis să las tot în spate. Am avut o viaţă agitată în România, am trecut prin multe greutăţi, că, la un moment dat, mi se păreau că sunt ceva normal. Am fost educatoare 35 de ani şi am fost solicitată la maximum. Am iubit copiii enorm şi mi-a plăcut această meserie foarte mult… dar, în acelaşi timp, am avut şi o căsătorie grea. Am crescut un băiat frumos, care acum este realizat, şi după ce am ieşit la pensie, am zis, gata, plec… mai ales că mi-am dorit toată viaţa să călătoresc şi nu am avut şansa de a o face. Aşa că am vrut să schimb ceea ce trăiam şi m-am gândit la Anglia, pentru că este o ţară bogată şi plină de istorie. Limba engleză… ceva-ceva mai ştiam. Dar am luat şi lecţii timp de câteva luni de la o prietenă care era profesoară. Şi aşa m-am hotărât să vin în Anglia. Iar când am ajuns aici, am realizat că tot ceea ce învăţasem acasă nu s-a potrivit deloc cu ceea ce era aici. A fost foarte dificil, dar atât de mult mi-am dorit să învăţ că, după şase luni, am început să vorbesc… şi toată lumea s-a mirat. Am avut de acasă cursurile de limba engleză de la Eurocor… am venit cu o carte de trei kilograme şi jumătate în avion. Atât au cântărit toate paginile pe care le-am printat”, ne povesteşte Maria despre ceea ce a determinat-o să lase România.

————————————–

„Nu mi-a fost teamă să plec la 55 de ani. Mi-am zis că este imposibil să nu mă descurc. Mi-am depus CV-ul pe internet şi am avut foarte multe solicitări, pentru că fiind atâţia ani educatoare, fiind mereu înconjurată de copii, acest lucru era un mare PLUS… aveam carnet de conducere de 17 ani şi asta a cântărit mult. Prima data m-am înscris la o firmă din Suceava şi a fost foarte bine… nu mi-au cerut bani dinainte, au avut grijă de mine şi ei au fost cei care mi-au găsit primul job ca Au-pair.”

Maria, 60 de ani

————————————–

 

Primul an în Anglia

Având experienţa celor peste trei decenii şi jumătate printre copii, solicitările au curs de la sine, iar doamna Maria a ales o familie pentru care a lucrat un an de zile.

„Şi aşa am ales o familie de doctori şi am ajuns în Anglia ca Au-Pair. Am lucrat un an de zile la ei… aveau trei copii. A fost frumos, m-au respectat şi m-am simţit bine. Dar a fost şi greu… de la o mare doamnă, stimată, căutată… am ajuns nanny în casa unor indieni. Un an de zile, cât am lucrat pentru ei, în timpul liber am stat închisă în casă şi am învăţat engleză. Nu pot să spun că au fost prea drastici cu mine din acest punct de vedere, pentru că nici ei nu stăpâneau foarte bine engleza. Şi din acest motiv, poate am avut noroc. După ce mi s-a terminat contractul, am zis că mă întorc acasă… dar m-am gândit aşa, cum să ajung înapoi în ţară fără să văd Londra. Chiar dacă în acest timp în weekenduri am vizitat tot ce am putut din împrejurimi. M-am urcat în autobuz şi am fost în toate oraşele… Leeds, York, Cantebury… dar nu fusesem în Londra. Întâmplător am dat, pe internet, peste o colegă… care stătea în Londra. Şi m-a primit la ea. Am stat o lună şi jumătate. Timp în care am vizitat tot ce era de vizitat în capitală… am cheltuit aproape toţi banii pe care îi strânsesem. Dar nu m-am gândit la asta. Pur şi simplu trăiam momentul.”

————————————–

„Eu, de patru ani şi jumătate, trăiesc la maximum. Am învăţat limba, mi-am făcut prieteni şi printre români şi printre englezi. Am văzut că îmi place, că mă acomodez, că există posibilităţi şi nu m-am îndurat să mă duc acasă…”

Maria, 60 de ani

————————————–

 

Viaţa printre englezi

Văzând că lucrurile sunt toate în favoarea sa, văzând că îi place Anglia, dar şi aerul, viaţa, clima şi oamenii de aici, Maria s-a hotărât să rămână.

„Acum aveam şi referinţe de la familia la care am lucrat… deci era un plus… şi aşa am luat din nou legătura cu agenţia din ţară prin care plecasem. Am fost foarte «curtată». Am primit multe telefoane de la familii din Londra, din Scoţia… şi a fost greu să aleg. Aşa că am zis să mă las în voia sorţii… şi dacă tot stau în Anglia am zis să lucrez pentru englezi. Am fost curioasă să le aflu obiceiurile, modul de a trăi, de a-şi creşte copiii, de a socializa… cum se poartă. Am fost curioasă la maximum să aflu mai multe despre cultura lor. Şi aşa am ajuns în Lothersdale, un orăşel care se află în Parcul Naţional Yorkshire. Am ales cu sufletul. M-am uitat la copii şi, din prima clipă în care am văzut copiii, pentru că am vorbit pe Skype, erau două fetiţe, blonde, frumoase, şi un băieţel micuţ de 5 luni… am simţit că ei sunt. Aşa mi s-a părut de luminoasă casa, plină de copii, fetele voiau să mă vadă… se certau care să mă vadă şi care să vorbească cu mine…”, ne spune românca de 60 de ani din Piatra-Neamţ.

 

trimiteri-sus-4

De ce încă mai plecăm din țară?

Joburile care nu garantează plata, un fenomen controversat din Marea Britanie

BĂTRÂNEŢEA, DINCOLO DE FRONTIERE

Medaliații români din campionatul englez!

trimiteri-jos-4

 

————————————–

„La familia aceasta, pentru care lucrez şi în prezent, am ajuns în aprilie 2013 şi după două săptămâni, am plecat împreună în Austria, apoi am fost în Scoţia, în Elveţia, în Italia, la Veneţia, în Germania. Anul trecut de Crăciun, am fost plecată o lună de zile… de pe 1 decembrie până pe 1 ianuarie în Africa de Sud. Acolo am făcut safari, a fost o vacanţă de vis. Anul acesta de Crăciun plecăm în California. Pentru mine, ei sunt acum familia mea. Iar casa lor este ca în Rai… pe o pajişte, numai oi, căprioare, fazani, iepuri, am iepuri prin curte… flori, cântă păsările de dimineaţă până seara.”

Maria

————————————–

 

O zi de muncă superbă!

În urmă cu câteva luni, familia pentru care lucrează doamna Maria i-a construit o casă în care să se simtă ca acasă.

„Mi-au făcut casa mea lângă casa lor. Eu cred că mă apreciază foarte mult. Şi se aşteaptă să stau cât de mult pot… Am sufragerie, bucătărie, dormitor, baie, sală de gym şi garaj. Totul este nou.”

Copiii, cele două fete de 7 şi 5 ani, dar mai ales băieţelul de un an şi jumătate, s-au ataşat atât de mult, încât o consideră bunica lor.

„O zi de muncă este superbă la mine… încep la ora 7.30, le pregătesc un mic dejun dimineaţa fetelor. Apoi mă duc la cluburi de socializare cu băiatul cel mic. Ei, părinţii, îşi pregătesc singuri mâncarea, eu doar fac cina fetelor. Acum le fac şi mâncare românească… le fac ce le place, îmi place să îi surprind. Supe, pârjoale, mai rar ciorbe… nu prea găsesc borş pentru că nu sunt magazine poloneze aici. Şi nici români… foarte-foarte rar. Ei sunt foarte îngrijoraţi dacă în ziua liberă nu ies din casă, vin şi mă întreabă dacă mă simt bine. M-au ajutat să mă înscriu la şcoală. Şi acum merg la colegiu pentru a învăţa mai bine limba engleză. Grădina este plină de flori… flori de primăvară, de vară, de toamnă. Totul este foarte, foarte frumos. Mă simt fericită şi fac tot ceea ce mi-am dorit toată viaţa. Sunt printre copii, călătoresc, văd lumea… şi trăiesc cu englezi”, spune Maria, care nu s-ar mai întoarce niciodată în Londra.

„Nu îmi place Londra… Mă uitam la chipurile oamenilor şi… sunt extrem de preocupaţi, îngânduraţi, stresaţi… Aleargă, mereu în grabă… apoi la tot pasul parcă totul te îndeamnă să cumperi. Plus că transportul este foarte scump… cel mai scump din lume”, este de părere românca de 60 de ani care a descoperit că dorinţele pot deveni realitate la orice vârstă.

————————————–

La 60 de ani, viaţa e perfectă

 

„Peste cinci ani mă găsiţi tot aici… deci o să am atunci 65 de ani. Mi-am propus să stau până la 65 de ani. Şi vreau să văd toată lumea… pentru că ei călătoresc foarte mult şi foarte des şi şi-au propus să vadă toată lumea… Și nu e păcat să am şansa asta… şi să nu profit de ea?! Am casa mea, am şase geamuri în tavan… seara adorm uitându-mă la lună şi la stele. Am venit foarte bolnavă, aveam diabet gradul doi… dar aici mă simt foarte bine.”

Maria

————————————–

Despre energia şi curajul doamnei Maria s-a scris şi într-un articol precedent al ziarului nostru. Este vorba despre materialul în care românca de 60 de ani a pornit prin Grassington în căutarea unui cuplu de români… din poartă în poartă după ce a aflat de prezenţa acestora din Diaspora Românească. Iată aici povestea de atunci: http://www.diasporaro.com/de-la-un-articol-la-o-prietenie-speciala/

Autor articol: Oana Padureanu
Etichete: , , , , , , ,

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!