O viaţă de croazieră: fotograf pe vas

Articol publicat in sectiunea Diaspora, Muncă, Poveşti româneşti pe data 11 ianuarie 2016

fotograf

ţiva ani de experienţă în munca pe vas aduc cu sine cunoaşterea Terrei aşa cum puţină lume are ocazia să o experimenteze. Vasele de croazieră, aceste lumi în miniatură capabile să trăiască fără resurse externe luni întregi, i-au atras şi pe confraţii noştri, ca un miraj al exoticului şi necunoscutului…

Andreea Toma este una dintre româncele care au luat drumul mării. S-a hotărât acum şase ani să îşi schimbe rutina şi să folosească această schimbare pentru a se dezvolta profesional şi a descoperi locuri noi. Nu ştia la început că, alegând viaţa pe vas, va vedea aproape toate colţurile lumii şi va cunoaşte oameni din cele mai diferite culturi. Nu şi-a închipuit niciodată câte avea să afle şi să vadă.

Acum lucrează pentru o companie britanică, proprietară a opt vase de croazieră, cu care lucrează nouă luni pe an, restul fiind vacanţa din afara sezonului. Atunci când este pe uscat, Andreea poposeşte la Dover, de unde în scurtă vreme se va îmbarca pe vas pentru noua croazieră ce va începe.

Timişoreanca a făcut cursuri de fotografie şi, în urmă cu opt ani, a început să lucreze ca fotograf. La scurtă vreme, însă, s-a lovit de greutăţi financiare, încercarea de a se întreţine doar din această meserie fiind adeseori neîmplinită. Într-un moment de cumpănă, tânăra a cântărit variantele…

 

Diaspora Românească: Cum te-ai hotărât să lucrezi pe vas?

Andreea Toma: Eram într-un punct când mi-am dat seama cât îmi va fi de greu în oraşul meu să fac lucrurile pe care le visam, legat de fotografie, era pasiunea mea cea mai mare. Dar joburi în domeniu găseai mai greu, nimeni nu îţi oferea un job full-time pentru asta. O zi, două pe săptămână. Apoi găseam şi alte colaborări, câteva ore aici, dincolo. Dar nu reuşeam să strâng nişte bani măcar cât să-mi iau un aparat profesionist, lucram cu un aparat mai slab sau cu ce mi se dădea. Astfel, nu puteam să învăţ mai departe fotografia, că doar din practică înveţi cele mai multe. Eram într-un punct unde stăteam pe loc şi nu puteam ieşi. Un punct mort.

 

D.R.: Cum ai aplicat?

A.T.: Auzisem de o firmă din Braşov care era specializată în recrutarea personalului pentru vas de croazieră. Abia am făcut rost de bani să merg până acolo la un interviu şi să plătesc taxa lor de „înscriere”, parcă 100 de euro era. Fiindcă am stat acolo câteva zile, am avut şansa să merg rapid şi la al doilea interviu, ei mi-au spus că mă vor contacta când găsesc post de fotograf. Am venit entuziasmată la Timişoara, visând deja la plecare.

 

trimiteri-sus-4

Barman în pub de lux

UNDE LUCREZI? ÎN AEROPORT!

Românul şi motoreta lui cu ataş, 17.000 de mile în jurul Europei

Ce ai face cu 100.000 de lire?!

trimiteri-jos-4

 

D.R.: De la aplicaţie până la plecare, cum a fost?

A.T.: Ăsta a fost drumul cel mai lung. Eu aveam încredere că voi putea să îmi îndeplinesc visul. Un job de fotograf pe vas însemna lucru full-time în ceea ce îmi plăcea să fac. Şi mă gândeam la câţi bani o să salvez trăind pe vas fără chirie, cu masa asigurată. Am început să caut să aflu ce experienţe au avut alţii. După vreo două luni, mă sună de la agenţie, că mi-au găsit contract la o firmă britanică, îmbarcarea era peste o lună şi jumătate.

 

D.R.: Un interviu, un telefon, sună relativ simplu…

A.T.: Posibil… Dar, din păcate, n-a fost. Am avut de aşteptat aproape un an până să-mi văd visul cu ochii. Jobul îl aveau, era disponibil, dar a intervenit suma de bani pe care trebuia să o plăteşti agenţiei, suma de bani pentru a face training-ul (care se făcea în Bulgaria) şi apoi biletul de avion până în Anglia şi bani pentru prima lună de trăit „în lume”. Se strângeau peste 1.500 de euro, bani pe care nu i-am avut. Eu nu câştigam încât să-i pot pune deoparte. De la cine am cerut ajutor nu avea să-mi dea. Se apropia data plecării şi eu eram încă prinsă în loc. Am ratat acel prim contract, am rămas în ţară, încercând alte joburi din care să pot câştiga ok. Deşi a fost o lovitură, nu m-am resemnat, am continuat să vorbesc cu agenţia. Peste alte 6-7 luni, am primit din nou un contract. Atunci am pornit direct, fără să mai fac calculul întreg de bani. Am plătit ce era urgent, şi am ieşit la liman. Ulterior, mama a fost cea care a plătit ultima tranşă, nu aveam cum să plec altfel. Ea, care la început nu a fost de acord cu planul meu, nu voise să mă lase să plec.

 

D.R.: Ce e nevoie să ştii ca să lucrezi pe vas?

A.T.: În afară de meseria în care eşti angajat, trebuie să ştii, evident, să înoţi. A trebuit să iau un atestat în asta: pentru înot şi ca să oferim primul ajutor în apă. Pentru asta a trebuit să merg în Bulgaria, acolo se făcea, şi am primit certificatul de la Asociaţia Maritimă Internaţională. Mie mi-a trebuit şi foarte multă toleranţă, vezi atâtea, şi toată lumea e atât de diferită, încât înveţi să fii diplomat. Iar în meseria de fotograf îţi trebuie şi aceste „people skills”, să ştii cum să lucrezi cu oamenii.

 

D.R.: Ce ai învăţat pe parcursul acestor şapte ani?

A.T.: Câteodată îl văd ca pe un vârtej – fiecare contract a fost diferit, special în felul lui, fiecare echipaj a fost altfel. Nu pot comprima în câteva cuvinte, e o experienţă de viaţă. Eu zic că merită trăită, măcar o dată. Chiar şi un singur contract, câteva luni… Eu nu m-am gândit o clipă că voi ajunge „veterană” – la început a fost enorm de greu. A trebuit să-mi plătesc aparatul pe care îl foloseam din salariu şi, în plus, era şocul: am prins direct o croazieră peste Atlantic, două săptămâni nu am văzut uscatul, pământul. Asta a fost foarte ciudat. Erau reguli stricte, multe ore de lucru (aici era mai mult decât full-time, erai a lor non-stop dacă puteai să duci), trebuia să fii atent să nu cumva să superi vreun călător sau un membru al echipajului. Managerii erau foarte stricţi, uniforma trebuia călcată la fix, să fie curată tot timpul. Era un furnicar non-stop.

 

D.R.: Ai avut timp şi de plăceri? Sau e doar muncă?

A.T.: Am muncit din greu, de multe ori eram atât de obosită încât îmi spuneam că în ziua liberă voi dormi, nu voi mai ieşi la ţărm. Dar asta nu s-a întâmplat niciodată, chiar dacă deja mai văzusem portul respectiv. Noi, într-un sezon de câteva luni, făceam acelaşi traseu repetat, doar pasagerii se schimbau. Astfel, chiar dacă opririle în port erau scurte, de câteva ore sau de o zi, am ajuns gradat să le cunosc, de fiecare dată să explorez altceva. Oricum, camera era ca lipită de mine, era ca un ochi care non-stop prelua imagini. Şi, în plus, am cunoscut foarte mulţi oameni frumoşi, deschişi, plini de viaţă. Cu membri ai diferitor echipaje mai ţin şi acum legătura. Iar echipajul cu care lucrez acum îmi este ca un grup de prieteni. Cu ei am stins dorul de ţară şi de propriii mei prieteni, la cântat, dansat, băut, chiar şi pe vas se mai fac petreceri pentru staff. După ce ai tot servit pe alţii, prinde bine. Şi am văzut cum ştiu să distreze multe din popoarele lumii. E o veselie, mai ales în emisfera sudică….

Autor articol: Anamaria Sandra

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!