Optzeci de mii de copii

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 26 ianuarie 2015

Imigrantul perfect nu există. N-are cum. Fiindcă imigrația e o stare de tranziție, nu una cu șanse de acces la veșnicie. Dar, totuși, să presupunem că ar exista. Care ar fi portretul lui robot? Ce

calități ar trebui să aibă și ce defecte n-ar trebui să aibă? Răspunsurile pot umple pagini întregi. Cred, însă, că acele pagini încap într-o singură frază. Ar trebui să reușească în aventura lui, să fie priceput și onest și, mai ales, pe parcursul acestei tranziții spre victorie, să nu sufere. Imigrantul perfect nu are familie și, mai ales, nu are copii. E un amestec de Batman, Spiderman și Superman (mă rog, toți sunt băieți, despre Batmanițe și Spidermanițe nu suflă nimeni nicio vorbă), se cațără în funcții abia visate, zboară peste frământările omului de rând și aterizează, senin, pe pajiștea mereu verde a tuturor împlinirilor. Din acel moment nu mai e imigrant, e pur și simplu altcineva. Un domn. Trebuie să i te adresezi cu politețe și prudență. A trecut în alt regim de existență, devenind înger încă în viață fiind. Ce a lăsat în urmă imigrantul perfect? Viața. Și-a uitat viața undeva, pe un meridian uitat, într-un moment în care nu era atent decât la cariera lui. Mulți dintre imigranții perfecți veniți din România și-au uitat, pe undeva prin țară, niște copii. Nu mulți. Vreo optzeci de mii. Povestea lor e cunoscută, analizată, s-ar zice că nu mai e nimic de făcut. Părinții sunt convinși că se sacrifică pentru binele lor, iar ei nu mai sunt convinși de nimic, nu mai au puncte de reper, se simt singuri într-o străinătate infinită și rece. Această situație nu s-a schimbat în ultimul deceniu. Statisticile rămân cam la aceleași cifre. Ceea ce înseamnă că această dramă tăcută nu și-a găsit vreo rezolvare, sau că și-o fi găsit pentru unii, dar din urmă vin alte valuri de copii singuri, trăind aceleași sfâșieri ca și cei dinaintea lor. Pentru ei, imigrația părinților este o uriașă neînțelegere. Dacă tot se descurcă acolo unde au ajuns, de ce îi lasă la mii de kilometri distanță? Dacă tot au găsit valorile societăților occidentale, de ce nu le regăsesc și pe cele ale familiei? Sunt copii care ar împărți toate greutățile cu părinții lor, ar dormi în mașină și ar mânca numai biscuiți, ar învăța orice limbă străină și ar fi cuminți la școală, doar să fie alături de părinți, să nu mai adoarmă și să se trezească cu sentimentul acelei mari și dureroase absențe. Dar ce legătură poate avea asta cu imigrantul perfect? Fiindcă, după cum spuneam, imigrantul perfect nu are copii…

Autor articol: Radu Ciobotea

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!