Ore din viaţă, petrecute pe drumuri

Articol publicat in sectiunea Articole recente, Diaspora, Locuinţe, Poveşti româneşti pe data 21 iulie 2016

uk_navetisti

Câte ore din viaţă pierzi pe drum? Este o întrebare uşor ironică dar care circulă destul de mult în rândurile românilor din Marea Britanie atunci când vor să afle de fapt cât timp petrece o persoană, de acasă şi până la locul de muncă sau invers. Răspunsul poate naşte compătimiri sau susţineri, în funcţie de orele şi minutele cronometrate pe astfel de distanţe.

Totuşi, românii spun că în general Londra înseamnă navetă, şi marea majoritate recunoaşte că pierde 60 de minute pe drumuri. Numai că, în astfel de cazuri, cei care se încadrează la o singură oră se pot considera norocoşi, pentru că există oameni care petrec nu mai puţin de patru ore dus-întors pe autostrăzile, prin trenurile, autobuzele sau metrourile care fac legătura între job-urile din metropolă şi… casele lor. Sau invers!

 

Din nord în sud. Şi înapoi

Cine locuieşte în Londra şi lucrează… tot în Londra nu înseamnă că este scutit de bine cunoscuta navetă. Dimpotrivă! Uneori este nevoie de ore bune pentru a traversa de la un capăt la altul capitală britanică. Este şi cazul lui Cosmin, un român de 33 de ani din Iaşi care spune că şi-a pierdut multe ore din viaţă prin metrourile şi trenurile londoneze. Deşi locuieşte în nord, tânărul ne povesteşte că a primit un job în sud, pe care nu a putut să îl refuze. Aşa că s-a înzestrat cu multă răbdare şi zilnic a călătorit aproape patru ore. A fost cea mai grea experienţă a sa ca navetist, astfel că spune sincer că nu ar mai repeta-o niciodată…

Cum a ajuns însă să petreacă ore bune pe drumuri?

„Am aplicat la foarte multe job-uri şi nu am avut de ales şi nici nu am putut strâmba din nas, ca să spun aşa, când în sfârşit am primit un loc de muncă. Locuiam în nordul Londrei, în apropiere de Edgware, şi am primit job-ul în sud. Mai precis, la Ikea din Croydon. Ei bine, în medie aveam nevoie de o oră şi 45 de minute ca să ajung la muncă. Şi cum mi se schimbau turele destul de des, uneori trebuia să plec dimineaţa foarte devreme. De exemplu, trebuia să ies din casă la ora 5, ca să ajung acolo la ora 7. Iar alte dăţi, când aveam ture de seară, mă întorceam cu ultimul tren. Călătoream cu metroul până în Vauxhall, apoi luam trenul până în Wimbledon, iar de acolo până la Ikea luam tramvaiul. Apoi mergeam şi pe jos.

Era foarte obositor şi, cu timpul, am învăţat să mă protejez de zgomotul acesta al metroului şi mi-am găsit de lucru: mi-am luat căşti şi ascultam cărţi audio, mă uitam la documentare sau pur şi simplu îmi astupam urechile şi citeam”, ne spune Cosmin.

—————————————

„Două ore dus, munceam 10 ore pe zi şi apoi încă două ore înapoi acasă. Nu mai aveam timp de nimic. Făceam un duş, îmi fierbeam nişte crenvuşti, dormeam şi o luam de la capăt. Nu am luat în calcul să mă mut pentru că nu era un loc de muncă stabil şi ni se spunea de la săptămână la săptămână că e posibil să nu mai fie nevoie de unii dintre noi. Şi, ca atare, am preferat să rămân să locuiesc în nordul Londrei pentru că aveam o chirie ieftină şi am ţinut-o aşa… vreo şase luni!”

Cosmin, 33 de ani

—————————————

 

Tot timpul liber, scurs pe drum

Cea mai mare dezamăgire pentru cei care călătoresc ore bune spre şi dinspre locul de muncă este faptul că nu le mai rămâne timp pentru absolut nimic.

„Chiar dacă reuşeam să citesc sau să mă bucur într-o oarecare măsură de timpul petrecut pe drum, trebuia totodată să fiu mereu atent la staţii, ca să pot schimba. Pentru că schimbam de trei ori mijlocul de transport. Dacă aş fi călătorit o oră şi 45 de minute fără să mă mut de pe scaun era altceva. Şi mai era ceva destul de stresant, pentru că trebuia să alerg de la metrou la tren, apoi la tramvai. Dacă nu prindeam legăturile, riscam să pierd şi mai mult timp. Ce era mai rău, faptul că la muncă mă pontam cu card şi dacă întârziam 15 minute mi se tăia, la salariu, o oră de muncă. Şi chiar era un stres continuu să ajung la muncă la timp.”

—————————————

„Din punct de vedere  financiar cheltuiam destul de mult, dar nu era loc de întors, în sensul că nu aş fi putut călători doar cu autobuzul, pentru că probabil aş fi făcut trei ore şi jumătate, doar dus. Chiar dacă nu rămâneam cu foarte mulţi bani în portofel după ce plăteam abonamentul, dar pentru faptul că lucram 10 ore… se merita. Cert este că dacă acum mi-aş găsi un job bun, bine plătit, la o distanţă de mai mult de o oră de casa în care locuiesc, cu siguranţă m-aş muta, nu aş mai face naveta. Patru ore pe zi să le pierzi pe drum este foarte mult, este enorm!”

Cosmin

—————————————

 

Colegii (ne)cunoscuţi din tren

Oameni total necunoscuţi ajung să devină colegi de tren, despre care afli multă lucruri, fără să vrei, ne povesteşte Nicoleta, o româncă de 35 de ani din Slatina. Cum?

„Plecând la o anumită oră dimineaţă, imediat după ce mă urc în trenul care mă duce spre centrul Londrei văd aceeaşi oameni. Aceleaşi feţe. Călătoresc pe această rută de doi ani de zile şi, inevitabil, mă întâlnesc mereu cu aproape aceleaşi persoane. Ei bine, fără să avem nicio treabă unii cu alţii, nu ne salutăm, nu vorbim, ajungi la un moment dat să ştii detalii din viaţa lor. Merg cam jumătate de oră cu trenul, în timpul acesta lumea vorbeşte la telefon, fie cu prieteni, fie cu membri de familie şi povestesc: de la ce au mâncat la cină, problemele de familie, bârfe de la serviciu şi lucruri legate de copii. Aşa că fără să vrei să ştii lucrurile acestea…pur şi simplu le auzi. A doua sau a treia oară când vezi persoana respectivă în tren, ştii că are doi copii sau că a întârziat ieri la şcoală sau că are un coleg pe care nu îl suportă, sau că are probleme cu soţul sau că a avut o zi mai grea la birou. De exemplu, este o doamnă pe care o văd în fiecare zi. Nu o cunosc, nu ştiu cum o cheamă dar ştiu tot ce a făcut în vacanţa de două săptămâni pe care a petrecut-o în Spania. Ciudat, nu? Cred că e bine de ştiut că ar fi mai bine să nu mai vorbim despre lucruri personale… în tren. Nu se ştie niciodată cine ne aude. Dar, una peste alta, şi acestea sunt riscurile unui navetist”, ne povesteşte Nicoleta.

—————————————

„În cea mai mare parte a timpului petrecut pe drum, lumea vorbeşte foarte mult la telefon. Îşi pun căştile în urechi şi îşi sună toţi prietenii şi cunoscuţii şi vorbesc despre orice. Am observat că în mare parte englezilor nu le este jenă, nu vorbesc în şoaptă, sau codat cum mai facem noi, nu se ascund. Vorbesc normal ca şi cum ar fi singuri din tren… despre orice.”

Nicoleta, 35 de ani

—————————————

Autor articol: Oana Padureanu

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!