Pana unde mergi pentru NINo?

Articol publicat in sectiunea Diaspora, Muncă, Poveşti româneşti pe data 7 octombrie 2013

uk_NINO card

Restrictiile impuse romanilor pe piața muncii din Marea Britanie au dat bataie de cap conaționalilor noștri și au creat povești aproape incredibile. „Ce faci, mai?” „Ma duc la «number»…” „Inca mai mergi? A cata oara?” Iata o discutie deloc imposibila printre romanii din Regatul Unit. Dar pana unde poți sa mergi ca sa poți obține mult ravnitul NINo?

O poveste spectaculoasa aflam de la o tanara din Hunedoara, venita in Anglia in 2008, și care astazi locuieste la Leicester. Ea a trait doi ani de zile pe meleagurile britanice fara drept de munca, incercand in mod repetat sa-l obtina si primind numai refuzuri. A.G. a incercat, intre 2008 si 2010, sa obtina numarul de asigurare NINo, echivalentul cartii de munca romanesti. Nu l-a luat nici din prima, nici din a doua, nici din a treia, nici din a zecea oara.

A.G. a primit mult doritul NINo a… saptesprezecea oara.

Cand A.G. s-a dus la primul interviu pentru alocarea numarului de asigurare NINo, ea a prezentat exact activitatea pe care o desfasoara: „Eu ma ocup cu vanzare de cosmetice. Inchiriez un spatiu intr-un centru comercial si vand produsele unei firme. Au spus ca ceea ce fac nu se incadreaza la self-employment. Dupa ce m-au refuzat, am incercat sa ma prezint la interviu cu alte domenii de activitate. Am incercat in cleaning. Dar nu m-am pregatit asa de bine pentru acel interviu, nici nu aveam prea multe ce sa le arat si nu l-am luat. Asa ca m-am razgandit iar si am incercat din nou cu ceea ce, de fapt, faceam. Refuzul venea pentru ca ei nu credeau ca eu sunt independenta de compania care facea produsele pe care le vindeam. Pentru ca banii imi veneau de la companie, cei de la Ministerul Muncii au tras concluzia ca sunt angajata”, ne povesteste tanara.

 

Cator refuzuri poti rezista?

Pentru ca activitatea romancei se afla undeva la granita dintre un distribuitor si un reprezentant autonom al companiei de cosmetice, reprezentantii Ministerului Muncii au hotarat ca aceasta nu se afla in sablonul furnizat de regulile in vigoare pentru dreptul de munca, drept pentru care au continuat sa refuze sa acorde tinerei cartea de munca. Dupa saisprezece aplicatii, care au decurs mai mult sau mai putin la fel, A.G. a adaugat la actele prezentate de obicei (contract de inchiriere cu centru comercial, facturi, chitante) si o scrisoare de la un contabil. Din cate isi aduce aminte, aceasta a fost singura schimbare in aplicatie.

„Am luat de la contabil o scrisoare precum ca m-am inregistrat prin ei ca si self-employed, ca ei au aplicat pentru UTR-ul meu si ca asteapta numarul meu de asigurare, si dupa aceea l-am primit. Deci, de asta mi l-au dat, datorita contabilului. La vremea aceea, cred ca am dat vreo 20 de lire pentru scrisoare si inregistrare”, povesteste A.G. Tanara s-a bucurat de cei mai bine cheltuiti 20 de lire din viata in Marea Britanie primind, dupa doi ani de incercari esuate, fastul si nefastul National Insurance Number.

 

La cafea cu „tabara cealalta”

In timpul in care tanara a vizitat de numarate ori biroul JobCentre Plus (departament din Ministerul Muncii care aloca aceste numere de asigurare) din orasul Newcastle, ea s-a familiarizat si cu procedura, si cu personalul de acolo: „Spre final, cand deja mersesem de peste 10 ori, am iesit la cafea cu cel care imi lua dosarul la procesat. Era o figura. A fost de ajutor in unele momente, cand mai imi spunea ce e bun la dosar si ce nu, desi ei nu au voie sa spuna sau sa te ajute intr-un fel. Mai sugera ce fel de act ar putea sa fie bun, mai spunea ce sa aduc sau ce sa nu aduc, imi explica de ce sunt refuzata, si ce considera statul a fi self-employment. Mi-a spus ca daca nu se potriveste totul dupa sablon, ai picat. Daca, de exemplu, raspunzi greșit fie și numai la una dintre intrebarile acelea de final pe care le pun ei, tot restul poate sa nu mai conteze.”

Intrebarile, concepute pentru a putea descoperi eventualele „angajari mascate”, se focuseaza pe cateva arii ale activitatii unei persoane fizice autorizate, considerate de ministerul muncii ca general valabile pentru orice persoana self-employed. „De exemplu, ma intreba daca ma duc la ore fixe la lucru. Pai, eu bineinteles ca asa mergeam, pentru ca centrul comercial era deschis de la 9 la 5, deci acelea erau orele in care puteam sa-mi desfasor activitatea. Asa e si contractul cu centrul comercial. Dar asta nu inseamna ca eu sunt mai putin self-employed sau ca acela nu e standul meu”, explica A.G.

Cei doi ani de zile tanara i-a petrecut nu numai mergand la interviuri pentru dreptul de munca, ci si muncind deopotriva: „Eu munceam in acest timp, n-aveam nicio treaba. Atat ca n-am platit nicio taxa la stat cei doi ani. De cand am primit NINo-ul, de atunci am si inceput sa platesc contributiile sociale, nu am platit retroactiv. Sincer, pana la urma, asta nu imi convine, pentru ca mi-a intarziat procesul de a obtine acte aici cu doi ani de zile. Tot eu am iesit in pierdere. Acum ma gandesc la o rezidenta permanenta, dar nu pot inca sa aplic pentru ca nu am destui ani. Deci, tot m-a afectat faptul ca nu am putut sa fiu cu acte de la inceput.”

 

Cand UKBA iti sufla in ceafa

De unde a avut romanca forta de a incerca din nou de fiecare data? Ce anume o facea sa nu se dea batuta? „Imi trebuia numarul si nu ma puteam descurca fara el. Imi trebuia pentru ca veneau ofiterii de la UKBA (UK Border Agency – Agentia pentru Imigratie) o data pe luna in control pe la shopping centre. Ca aveam, ca nu aveam client in momentul respectiv, ne luau si pe mine si pe o alta romanca, care nici ea nu avea NINo, ne luau direct, cu politie, ca si cum faceam o mare infractiune. De fiecare data era aceeasi problema, aceeasi tema a discutiei. Ca nu m-am inregistrat cu UKBA. Iar eu nu puteam sa ma inregistrez decat dupa ce aveam NINo-ul. Asa ca mie imi trebuia numarul sa scap o data de ofiterii de la UKBA”, isi aminteste tanara.

In tot acest timp, ea a fost doar atentionata si avertizata ca trebuie sa isi rezolve certificatul de inregistrare cu UKBA, dar pentru ca nationalii romani nu sunt subiect al legilor imigratiei in sine, ci doar al legilor muncii, ofiterii nu au putut face mai mult. Astfel, A.G. se intorcea de fiecare data la lucru si de fiecare data, luna urmatoare, se intalnea din nou cu ofițerii de imigratie. Scenariul s-a repetat de fiecare data, tanara aratand ca inca este refuzata la NINo. „Ei sunau sa verifice daca e adevarat ca ma tot duc la interviu, si fiindca apaream acolo, nu aveau ce sa-mi faca. Cum ai voie trei luni sa lucrezi pana ai acte, eu la fiecare trei luni reinnoiam contractul cu centrul comercial pe alt nume, si pe urma mergeam la interviu, de fiecare data ca alt business. Ofiterii de la UKBA au vazut ca tot eu sunt acolo la stand, dar fiindca numele sub care activam era altul, nu aveau ce sa imi faca. Am ținut-o asa din trei in trei luni pana in 2010”, ne mai explica A.G.

Dupa lunga lupta dusa la birourile JobCentre Plus, lui A.G. i-a fost dat sa se intalneasca din nou cu birocratia britanica, in acelasi mod nu tocmai… grabnic. Romanca a aplicat si la Home Office (Ministerul de Interne) pentru cardul galben care confirma activitatea de persoana fizica autorizata. „Am aplicat in februarie 2011 si am primit cardul in decembrie. Am asteptat cu mult mai mult decat cele sase luni in cat timp spun ei ca rezolva un caz. Dupa ce au trecut sase luni, eu am inceput sa ii contactez, sa ii pistonez. Singurul raspuns pe care il primeam era ca ei intampina un volum mare de lucru si atat, nu mentionau cat mai am de asteptat. Ii sunam, le trimiteam e-mail, ii bateam la cap; ma informam la vremea respectiva despre tot ce tine de procedura pentru dreptul de lucru, incat nu aveau ce sa imi zica, pentru ca stiam regulile. Degeaba insa, tot a trebuit sa astept 10 luni sa mi-l dea”, ne mai povesteste A.G. din aventura creata din dorinta de a munci in Marea Britanie.

Autor articol: Anamaria Sandra

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!