Pe banii părinţilor sau pe propriile picioare?

Articol publicat in sectiunea Poveşti româneşti, UK la bani mărunţi pe data 2 iunie 2016

uk_adolescent la munca

Banii, în relaţia copil-părinte, cântăresc mai mult şi mai greu la britanici decât la români. În timp ce multor tineri din România nu li se pare deloc anormal ca părinţii să îi finanţeze până la terminarea facultăţii, a doctoratului sau chiar până trec de pragul de 30 de ani, adolescenţii din Marea Britanie sunt împinşi de către părinţi să îşi câştige primii bani încă de pe băncile şcolii. De la 16 ani.

Şi relaţia cu bătrânii este diferită între cele două naţionalităţi. Dacă în România o persoană este arătată cu degetul şi vorbită pe la spate pentru că şi-a lăsat părinţii la azil, în Anglia acest lucru este absolut normal.

 

Chirie plătită părinţilor

De când a ajuns în Londra, şi anume de nouă ani de zile, Darius a trăit mereu printre englezi. În tot acest timp a legat prietenii cu aceştia, a mâncat cu ei la masă, a studiat alături de ei, s-a distrat cu ei şi a împrumutat mult din comportamentul acestora. Tânărul de 30 de ani din Oradea povesteşte că, la început, a rămas uimit de un singur lucru: de faptul că prietenii săi munceau încă de la vârsta de 16 ani. Şi, mai mult decât atât, că părinţii le cereau acest lucru.

„Am avut în timpul facultăţii doi prieteni englezi cărora părinţii le-au spus încă de la vârsta de 16 ani că trebuie să plătească o parte din chirie. O sumă modică. O chirie, mai mult simbol, de 100 de lire pe lună. Din momentul respectiv, aceştia nu au mai primit nici bani de buzunar de la părinţi, plus că trebuiau să aducă în casă suma respectivă, de 100 de lire. Li s-a mai spus că trebuie să fie pe picioarele lor şi că a venit timpul să se descurce. Prietenii mei au început de atunci să îşi caute de muncă. S-au dus să vândă ziare, au lucrat în coffee-shop-uri, asta în condiţiile în care ei încă mergeau la şcoală”, povesteşte tânărul din Oradea.

Cu timpul, Darius a înţeles această nouă mentalitate, pe care spune că o va aplica şi copiilor săi.

„Mergând la muncă, prietenii îmi spuneau că aşa au văzut cum este să stai în picioare 10 ore, cum este să câştigi un ban. Nu munceau de dimineaţă până seara, ci munceau part-time. Dar au înţeles astfel ce înseamnă să faci bani. Nu este o atitudine pe care o adoptă toţi englezii cu copiii lor, dar sunt foarte multe cazuri. Din punctul meu de vedere este foarte bine pentru că un copil trebuie să priceapă care este valoarea banului încă de mic, să nu se bazeze pe părinţi până la 30 de ani şi astfel să nu devină ultra-pretenţios. Adică, în cazul în care lucrează 10 ore şi câştigă 50 de lire, cu siguranţă nu o să se mai îndure să îi cheltuiască pe o pereche de jeans de la nu ştiu ce firmă. În cazul în care banii vin de la părinţi, atunci cu siguranţă ies mai uşor din buzunar. Deci, doar aşa vor preţui mai uşor banii. Este o experienţă care te ajută să te maturizezi”, este de părere tânărul din Oradea.

—————————–

„La polul opus este atitudinea românească. La fel, nu este ceva general, dar mă tem că numărul românilor care stau pe banii părinţilor este foarte mare. Mai mare decât ar trebui. Eu am prieteni care au stat acasă, pe banii părinţilor, până la 33 de ani, până când au terminat doctoratul. Ceea ce nu mi se pare ok.”

Darius, 30 de ani

—————————–

 

Job la 16 ani

Lavinia a ajuns în Londra în 2010, pe vremea când fiica sa avea 9 ani. Nu s-a gândit niciodată că o va trimite să muncească. Nici nu concepea acest lucru, chiar dacă englezii cu care s-a împrietenit în ultimii ani îşi încurajau copiii să muncească.

„De când am ajuns în Londra am lucrat ca nanny (dădacă). M-am împrietenit cu multe familii de englezi. Cu o familie am rămas în relaţii atât de bune încât o dată pe lună merg în vizită sau vin ei la noi acasă. Am auzit în multe case în care am lucrat cum părinţii îşi trimiteau copiii la muncă, mai ales în perioada vacanţelor sau în weekenduri. La început, nu pricepeam deloc de ce o fac. Chiar mă gândeam la câţi bani au ăştia, sunt nebuni de îşi trimit copiii la muncă. Muncă uşoară. Băieţii, fie să cureţe grădinile vecinilor, să vopsească gardurile, fetele să ajute la strângerea farfuriilor când era vreo petrecere prin cartier sau chiar să aibă grijă de alţi copii. Pentru orice muncă făceau erau răsplătiţi la finalul zilei cu câteva zeci de lire. Erau aşa de fericiți copiii. Se bucurau şi alergau să pună banii în puşculiţă. Abia atunci am început să înţeleg că, totuşi, este un lucru bun. Şi fără să vreau sau să fac vreun plan, şi fiica mea a început să lucreze. Într-un weekend, prin primăvară, s-a nimerit să aibă nevoie de o nanny două dintre familiile pentru care lucrasem în trecut. Nu ştiam pe care să o refuz pentru că îmi era drag de ambele. Aşa că mi-a venit ideea să o întreb pe fiica mea dacă vrea să meargă să aibă grijă de două fetiţe, timp de trei-patru ore. Şi astfel să câştige primii ei bani. Şi a fost de acord. Şi familia respectivă a fost de acord să vină fiica mea, mai ales că o cunoşteau. De atunci, ea îşi doreşte să meargă la toate serile de babysitting. Eu am programul meu de luni până vineri, nu mai lucrez în weekenduri şi o las pe ea”, ne povesteşte românca de 42 de ani din Iaşi.

—————————–

„Fiica mea este foarte fericită când merge la babysitting. În câteva luni şi-a strâns bani şi şi-a cumpărat multe din lucrurile pe care şi le dorea şi eu nu îmi permiteam să i le iau. Acum strânge bani să meargă anul viitor, în vară, într-o excursie cu colegii ei. A început să aprecieze valoarea banilor şi să nu mai îmi ceară chiar pentru orice prostie. Dar nu cred că o să îi pot cere vreodată bani pentru chirie. Nu cred că aş face aşa ceva…”

Lavinia, 42 de ani

—————————–

Cristi I. este un tânăr de 30 de ani care lucrează ca şofer pe Ambulanţă, de doi ani de zile, pentru o companie care are contracte, prin NHS (National Health Service), cu unele dintre cele mai mari spitale din Londra. Majoritatea pacienţilor pe care îi transportă sunt bătrânii de la azile care au nevoie de dializă.

—————————–

Deşi lucrez de doi ani, încă sunt şocat de sistemul de aici. Concepţia este invers proporţională faţă de cea cu care am crescut în România. Şi anume, aici este ceva absolut normal să îţi duci părinţii, bunicii, la azil, sub pretextul că acolo sunt îngrijiţi mult mai bine. În schimb, la noi în ţară, cel care face acest lucru este arătat oarecum cu degetul… este privit ca şi cum ar vrea sa scape de o grijă.”

Cristi I., 30 de ani, şofer pe ambulanţă

—————————–

 

Autor articol: Oana Padureanu

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!