PE MÂNA CUI NE LĂSĂM COPIII?

Articol publicat in sectiunea Educaţie şi învăţământ, Reportajul săptămânii pe data 15 decembrie 2014

Diaspora romaneasca_Pe mana cui nu lasam copiii

„În grija cui îmi pot lăsa copilul?”

Iată întrebarea numărul 1 a proaspeților părinți români din Marea Britanie, dar și a celor care au ajuns aici cu căruciorul pe post de bagaj. Foarte mulți au găsit deja și răspunsul: bunicii. Oameni care nu au stat prea mult pe gânduri și au plecat acum, la bătrânețe, peste mări și țări, de dragul micuților nepoți.

Greu nu le-a fost. Dar nici ușor, pentru că fiecare bunică are și alte griji în spate. Cert este că, așa cum povestea una dintre interlocutoarele acestui material, în Londra există o bunică în fiecare casă de români unde sunt copii mai mici sau mai mari. Familiile acestea sunt norocoase, spun tânjind cei care, din „n” motive nu își pot aduce bătrânii aici.

 

 

Picii… pe mâna bunicii

Norocul de a avea bunici… Mare noroc! Exclamă în cor mămicile românce care şi-au adus pe lume copiii în spitalele britanice. Sunt susţinute, tot în cor, şi de familiile care au plecat din ţară cu bebeluşi în braţe sau cu copii de mână. Dacă nu ar fi fost bunicii care să stea cu cei mici, viaţa lor ar fi fost un calvar, povestesc părinţii care au apelat la bunăvoinţa şi ajutorul acestora. Şi astfel, de dragul nepoţilor, bunicile au zburat peste mări şi ţări, şi-au lăsat soţii, casele şi gospodăriile din ţară şi au rămas în Anglia cu lunile… Şi sunt multe, aproape în orice casă de români unde există copii mici.

În Anglia, pentru mii de familii, bunicii chemaţi din ţară sunt varianta mai mult decât perfectă pentru îngrijirea copiilor.

 

Bunica, cea mai bună dădacă

Din turiste la Londra, atât soacra, cât şi mama lui Marius s-au transformat în dădace la Londra, în momentul în care a venit pe lume cea de-a doua fetiţă a sa. Românul de 42 de ani din Cluj povesteşte că, pe rând, cele două bunici au venit în Anglia pentru a sta cu cea mică aproape un an zile.

„De când sunt în Anglia, bunicile au fost cele care ne-au ajutat. Cel mai mult am avut nevoie de ajutor cu fetiţa cea mică, pentru că cea mare deja mergea la şcoală. Dar pe cea mică chiar nu aveam cu cine să o lăsăm, după ce soţia mea s-a întors la serviciu. De exemplu, anul trecut, soacra mea a stat la noi şase luni de zile, după care a venit mama mea şi a rămas în Londra trei luni de zile. Pe rând au venit şi ne-au ajutat. Nu le-a fost greu pentru că ele au mai fost la noi, cu săptămânile, în vizită. Cel mai greu le-a fost bunicilor care au rămas acasă. Acesta a fost şi singurul motiv pentru care atât soacra, cât şi mama mea s-au îngrijorat… că bunicii au rămas singuri acasă, că erau departe, că se mai îmbolnăveau şi nu avea cine să aibă grijă de ei şi, automat, le era şi lor greu.”

La începutul verii, Marius a luat decizia de a o duce pe cea mică în România, tot la bunici. Numai că greul a căzut atunci de partea lui şi a soţiei, pentru că timp de câteva săptămâni şi-au văzut fetiţa doar virtual. Chiar dacă dorul a fost imens, s-au liniştit enorm când au văzut cât de mult îi prieşte fetiţei atmosfera din ţară: soarele, vremea caldă, animalele din curtea bunicilor şi atenţia tuturor din jur. Numai că nici vara nu durează o veşnicie şi nici Marius nu mai putea sta departe de copil. Aşa că din septembrie, a apelat din nou la cea mai la îndemână metodă: să le aducă, pe rând, pe cele două bunici la Londra. „Am continuat şi acum. Nu pe o perioadă atât de mare, ci doar de câteva săptămâni”, spune acesta. „Nu mai puteau nici ele să stea atât de mult la noi pentru că se gândeau la bunicii de acasă. Le era greu singuri acasă…”

 

Varianta Au-Pair

Pentru că, din păcate, nicio bunică nu mai putea veni şi locui atât de mult în Anglia, Marius s-a gândit la o altă variantă. Era conştient că fără ajutorul cuiva nu s-ar fi descurcat, aşa că…

„Am luat în calcul să aducem pe cineva din România. O fată care să locuiască la noi în casă, să o ajutăm cu acte, să se înscrie la un curs de limba engleză… exact ca pe modelul Au-Pair. Am întrebat mai multe persoane din ţară, prin cunoştinţe, prin rude, dacă ştiu pe cineva care vrea să vină la Londra, să muncească şi, din păcate, ne-am lovit de mentalitatea celor de acolo. Nimeni nu ar vrea să vină. Cele care ar vrea să ajungă aici se gândesc la bani, şi nu la bani puţini. Şi este vorba despre fete tinere care nu muncesc în România. Gândesc ceva de genul: Eu ştiu pe cineva care a plecat în Italia şi câştigă 1.000 de euro pe lună. Chiar dacă aceasta era singura modalitate în anii trecuţi de a putea pleca din România legal, acum chiar dacă de la 1 ianuarie oricine poate să plece, oamenii nu se gândesc că, la început, mulţi sunt cei care nu au de muncă. Plus că nu au acest exerciţiu: chirie, mâncare, facturi, care ajung uneori şi la jumătate din salariu şi, la final, tot cu aceeaşi sumă de bani rămâi. Dacă ar fi locuit la noi, nu ar fi plătit nimic din toate acestea”, ne povesteşte românul de 42 de ani din Cluj.

 

O dădacă? Nu, mai bine o bunică!

Cum nici bunicii şi nici varianta de a aduce o tânără din România, care să aibă grijă de micuţa sa, nu păreau a funcţiona, neavând încotro, Marius s-a gândit şi s-a tot gândit. Agenţiile de Au-Pair ar fi fost o modalitate. Însă nu şi cea mai bună.

„Noi am vrea ca persoana care are grijă de copil să vorbească româneşte, un lucru care din start nu va putea fi valabil, asta dacă vrem să respectăm regulile şi să facem ceva legal, printr-o agenţie. Am aflat un lucru foarte interesant. Dacă vrem să aplicăm prin agenţie, atunci nu avem nicio şansă să aducem o româncă. Este ilegal. Sunt două condiţii pe care trebuie să le îndeplineşti”, ne spune Marius.

————————————–

„Dacă vrei să găseşti un Au-Pair printr-o agenţie, TREBUIE să nu ai aceeaşi naţionalitate ca şi Au-Pair-ul şi TREBUIE să vorbeşti limba engleză în casă. Fiindcă ideea de Au-Pair este ca cea care vine aici să se introducă, să nu aibă cheltuieli, dar să se adapteze la comunitatea britanică şi la stilul de viaţă britanic. Şi astfel nu ai voie să aduci o persoană de aceeaşi naţionalitate ca tine. Agenţiile nu vor să sprijine prin acest lucru imigraţia. Să se aducă unii pe alţii.”

Marius, 42 de ani

————————————–

„Cred că aşa vom face”, ne spune românul din Cluj despre varianta cea mai potrivită la care s-a gândit împreună cu soţia sa. „Odată ce eşti înregistrat cu agenţia, ai acces la baza lor de date şi noi vom fi cei care vom alege. Taxa este 30 de lire. Mai există o cerinţă, să ai o cameră în plus în casă. Ceea ce noi avem. Este vorba de trei zile pe săptămână. Noi nu avem cu cine să o lăsăm pe cea mică doar trei zile pe săptămână, pentru că în restul zilelor este soţia acasă. Dacă am găsi pe cineva, chiar am ajuta-o să meargă la şcoală, să îşi facă acte, să înveţe limba engleză. E chiar avantajos.” Sigur este avantajos, doar că oferta nu mai este valabilă. Asta pentru că, între timp, Marius a găsit o altă variantă. Cea mai bună. Perfectă, chiar.

————————————–

„Ne-am gândit să nu mai apelăm la nicio agenţie şi să îi aducem pe bunici aici împreună. Şi aşa să fie bine pentru toată lumea. Şi toţi vom fi fără griji. Asta până anul viitor în noiembrie, când fetiţa mea va împlini 3 ani şi o vom putea duce la grădiniţă. Ne vom încadra în cele 15 ore gratuite care sunt exact ceea ce ne trebuie nouă deocamdată.”

Marius, 42 de ani

————————————–

 

 

Bunică… la dublu

 

Elena are 61 de ani şi spune că este pentru a treia oară în Londra. Primele două vizite au fost de scurtă durată (niciuna mai mare de zece zile) şi ambele, cu statut de turist. Acum situaţia s-a schimbat complet. A ajuns în Anglia în urmă cu o lună şi va rămâne aici până anul viitor, la sfârşitul primăverii. Nu mai are timp de plimbări pe lângă Big Ben şi Buckingham Palace şi nici de admirat parcurile celebre din centrul capitalei. Acum este bunică cu normă întreagă. Fiica sa are doi băieţei de câteva luni care… le storc de energie. Şi pe mamă şi pe bunică!

„Fiica mea mă pusese în gardă de ceva vreme. Mi-a spus că în momentul în care va avea un copil, mă va chema la Londra pentru a o ajuta. Mă aşteptam… Aşa că m-am bucurat mult când am auzit că acest lucru s-a întâmplat chiar DUBLU şi imediat am început să îmi fac bagajele. Bine că sunt în putere şi că pot să o ajut, asta mi-am spus mereu. I-ar fi fost foarte greu singură, mai ales că năzdrăvanii, adică nepoţeii, sunt foarte agitaţi. Ca argintul viu. Aşa îi alintăm pentru că ne storc de energie pe amândouă. Ginerele meu lucrează de dimineaţa până seara târziu, inclusiv în zilele de weekend, aşa că nu ar fi avut altă variantă. Soacra ei este foarte bolnavă, nu se poate mişca şi în niciun caz nu ar fi putut veni la Londra, iar la serviciile unei nanny (dădacă) de pe aici… nu cred că ar fi apelat”, ne spune bunica Elena.

————————————–

„E foarte greu când sunt doi copii. Trebuie să le dai de mâncare la amândoi în acelaşi timp. Nu poţi să spui că mai întâi îl hrăneşti pe unul şi apoi pe celălalt, pentru că nu există aşa ceva. Când începe să plângă unul, în secunda doi îl trezeşte şi pe celălalt. Munca, atenţia şi grijile sunt duble.”

Elena, 61 de ani, bunică

————————————–

 

„Nici nu ştiu când a trecut ziua”

Elena are norocul că soţul său este în putere. E mai mic decât ea cu trei ani şi munceşte pe o platformă petrolieră din Turcia. Stă câteva luni acolo şi doar câteva săptămâni acasă, astfel că nu se îngrijorează că nu are cine să îi dea o farfurie cu mâncare. Şi astfel se poate concentra cu totul către cei doi nepoţi năzdrăvani.

„Ori că sunt în România, ori că sunt aici, pentru mine este la fel. La fel şi pentru soţul meu, pentru că fiind plecat pe mare, nu îmi fac griji că nu are ce să mănânce sau nu are cine să îi spele hainele. Am încuiat casa, am cules tot din grădină şi comunic des cu vecina mea, aşa că şi din punctul de vedere al gospodăriei sunt liniştită. Liniştită să o ajut pe fiica mea, pentru că are mare nevoie. Eu nu ştiu când au trecut patru săptămâni de când sunt aici. Nu ştiu când trece ziua, acum e dimineaţă… acum e seară. Sunt de câteva săptămâni aici şi nu am ieşit pe nicăieri. Doar o oră, când e vreme frumoasă, mergem în parcul care se află la câteva minute de casă. Dar cu cărucioarele şi păturile şi biberoanele după noi…”, ne spune Elena.

————————————–

„În ziua de astăzi, şi mai ales în străinătate, e greu să creşti un copil. Mai ales că aici mămicile trebuie să se întoarcă destul de repede înapoi la serviciu. De obicei soţii lucrează de dimineaţă până seara pentru că apar mai multe cheltuieli în familie, după ce apare un copil. În cazul nostru doi. Aşa că e imposibil pentru o femeie să facă tot. Are nevoie de ajutor. Pe strada noastră mai locuiesc şi alte familii de români care au copii micuţi. Bineînţeles că la fiecare familie este o bunică. Chiar zilele trecute am vorbit cu una dintre ele şi îmi povestea că au ajuns cu fetiţa la spital după ce micuţa a căzut în cap de pe canapea, deşi era toată lumea în casă. E greu… trebuie să fii cu ochii în patru. Într-o secundă copilul este lângă tine şi în a doua secundă dispare. După o zi te simţi fără putere.”

Elena, 61 de ani, bunică

————————————–

Pagina 1 din 2:Pagina următoare

Autor articol: Oana Padureanu

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!