Prima româncă ce a candidat la alegeri în Marea Britanie

Articol publicat in sectiunea Diaspora, Poveşti româneşti pe data 26 noiembrie 2015

uk_vot_numaratoare

Mă numesc Denisse Oana Rădoi, am 35 de ani și sunt prima româncă ce a candidat la alegeri în Marea Britanie. Vă voi spune mai jos povestea mea, sinceră și nedisimulată, povestea unei candidaturi ce m-a luat pe nepregătite, dar în urma căreia am învățat că e important să lupți chiar dacă știi că, uneori, vei pierde.

 

Despre „începuturile” mele în politică

Provin dintr-o familie de oameni extrem de onești, care m-au crescut în același spirit, fiind unica lor fată. De foarte mică agream politica, pe care o discutam cu bunica, în fața casei, pe bancă. Aveam în jur de 10 ani, dar opțiunile mele politice erau clare, fiind la curent cu orice nume nou ce apărea pe scena politică și polemizând asiduu cu aceasta în privința lui Vadim Tudor pe care nu îl aprobam foarte tare.

Între timp, lucrurile s-au schimbat. Am urmat o facultate, am venit în Anglia, interesul pentru acest domeniu scăzând proporțional cu implicarea mea în alte activități profesionale. Însă, în 2014, în luna mai, mâna hazardului a acționat, formându-mi numărul de telefon. Astfel, în mod neașteptat, am primit invitația extrem de cordială de a face parte din primul partid înființat de un român în Marea Britanie. Este vorba de Europeans Party sau Partidul Europenilor, condus de dr. Tommy Tomescu. Înscrierea propriu-zisă a constat în completarea unui formular simplu cu numele și prenumele mele, ocupația, data și semnătura.

 

Depunerea candidaturii

La scurt timp după înscrierea în partid, au avut loc alegerile locale și euro-parlamentare în Marea Britanie, la data de 22 mai 2014. M-am decis să candidez exact pe zona unde locuiam, adică în Elm Park, London Borough of Havering. Am avut la dispoziție câteva ore pentru a strânge cele zece semnături necesare depunerii candidaturii. Nu știam că acele semnături trebuiau să îndeplinească niște condiții, pentru că nu mi s-a spus. Așa că le-am strâns bătând la ușile vecinilor mai prietenoși. A doua zi, la ora 11 dimineața, mă aflam în biroul doamnei Melanie Adams, Acting Election Services Manager din cadrul Primăriei Romford (Town Hall). Mi-a fost pus la dispoziție Registrul Electoral pentru a identifica numărul de alegător al fiecăruia dintre cei zece semnatari ai candidaturii mele. Nu am găsit decât cinci. Restul de cinci persoane semnatare nu se aflau în acel registru, deci nu aveau drept de vot. Candidatură invalidă? Nu. Cu unul dintre metatarsiene fisurat (împărțisem niște fluturași pentru un fast-food cu câteva zile înainte și mă accidentasem), am reluat traseul strângerii de semnături contra cronometru. La ora 16 pm în acea zi era termenul limită. Am selectat, sunat, întrebat pe stradă, în magazine și la ușile oamenilor. A fost o cursă cât o viață a unui atlet șchiop. Dar am reușit. La ora 16 fără 10 minute am fost ultimul înscris în cursa pentru Consiliul Local Havering ce și-a depus candidatura.

 

link-sus

Curajul unui roman, decisiv la interviul de angajare

Drumul unui medic roman in strainatate

Aruncati in strada, salvati de biserica

Cand chiria devine o afacere

link-jos

 

Rezultatele alegerilor

Nu a existat o campanie electorală pentru mine. Cu un os fisurat și cu un serviciu solicitant fizic, ultima mea preocupare era strângerea de donații pentru a-mi finanța niscaiva fluturași de prezentare. Poate că ar fi meritat. Pentru că într-o zonă predominant conservatoare, ca cea în care locuiam eu, a câștigat o Asociație de Locatari (Hornchurch Residents Association). Poate ar fi meritat și din alte motive. Însă faptul că am înfruntat de la egal la egal partide cu lungi tradiții în istoria Marii Britanii (conservator, laburist, liberal-democrat), dar și partide extremiste de genul UK Independence Party, constituie un motiv de mândrie personală și națională pentru mine. Cele  36 de voturi obținute, care m-au clasat ultima, pălesc în fața faptului că imediat înaintea mea s-a aflat liberal-democratul Andrew Willmer, care a obținut 80 de voturi, dispunând însă de imense resurse și strategii de promovare, dar și de locomotiva de partid. În urma acestui eșec care a avut totuși o anumită valoare, am decis să mă retrag din Europeans Party și din orice participare ulterioară la întrunirile partidului.

 

Alegeri în România vs. alegeri în Marea Britanie

În urma acestei experiențe, am rămas cu câteva considerente, cred eu, importante. A  fonda un partid politic în Anglia presupune câțiva pași simpli, care se reduc in linii mari la:

  • alegerea numelui, descrierii și emblemei partidului;
  • nominalizarea unui lider și a unui responsabil financiar (treasurer);
  • înregistrarea online pe site-ul Comisiei Electorale (The Electoral Commission);
  • plata sumei de 150£ către Comisia Electorală.

Totul este gestionat și supervizat de către această Comisie Electorală care este responsabilă de înregistrarea tuturor partidelor politice pe două zone: Marea Britanie și Irlanda de Nord. Actul care o ghidează se numește „Political Parties, Elections and Referendums Act 2000 (PPERA)” – Legea partidelor politice, electorală și a referendumurilor din anul 2000.

Nu este nevoie de semnăturile a 25.000 de membri fondatori, domiciliați în cel puțin 18 județe ale țării, teancuri de acte (document constitutiv, cereri și declarații) și săptămâni sau luni întregi de așteptare, așa cum se întâmplă în România. Legea partidelor politice nr. 14/2003 (modificată și îmbunătățită în 2012) limitează de fapt accesul la conducere și viața politică pentru majoritatea cetățenilor țării noastre. Practic, doar cineva cu resurse financiare enorme și influență pe măsură își poate înființa un partid, defini o platformă, milita pentru o idee proprie. Aceasta consider că îngrădește însăși libertatea de exprimare a individului, este în detrimentul dezvoltării economice ca țară și încurajează pe scară mare corupția, împotriva căreia, iată, se iese din ce în ce mai des în stradă.

O altă paralelă pe care îmi permit să o fac între cele două țări este pur tehnică:

  • Conform Recensământului din anul 2011, în localitatea Berești din județul Galați, România, trăiesc 3.601 locuitori, Consiliul Local fiind format din 12 membri, câte unul la aproximativ 300 de locuitori.
  • În Elm Park, Londra, Marea Britanie, conform 2011 Census, trăiesc 12.466 locuitori, numărul de consilieri locali fiind de trei, câte unul la aproximativ 4.000 de locuitori.

În concluzie, țara noastră are de cca 13 ori mai mulți consilieri locali decât Marea Britanie (pe cap de locuitor). Împovărător, inutil, inuman.

N-aș fi dorit să vă povestesc toate acestea la persoana întâi. Poate mi-aș fi dorit ca un jurnalist englez extrem de talentat și experimentat să vă spună această mică poveste, evidențiind plusurile și minusurile acțiunilor mele ca prima româncă ce a candidat la niște alegeri în Anglia. Dar nu va fi așa. Nu deocamdată. Pentru că suntem cu toții la început aici. Fie în presă, afaceri, politică sau în domeniul în care activează fiecare, suntem prima generație de români ce se integrează în acest sistem care este Marea Britanie. Așa că trebuie să ne analizăm singuri și auto-afirmăm sau auto-criticăm, după caz. Suntem asemenea unor preșcolari care vin cu educația și cunoștințele acumulate acasă pentru a o lua de la zero într-un alt sistem, pentru a se integra în el și, în cazurile fericite, pentru a face performanță. Lucrul acesta nu este greu, pentru că eu găsesc sistemul britanic extrem de logic și ușor adaptabil oricărui stil și oricăror circumstanțe de viață. Dacă ne păstrăm curiozitatea și dorința de a învăța, vom reuși.

Autor articol: Denisse Oana Rădoi


Comentarii

2 pareri la “Prima româncă ce a candidat la alegeri în Marea Britanie”

  1. Ioan Brad Spune:

    Felicitări! M-a impresionat curajul, determinarea dumneavoastră de a candida într-o țară cu mare tradiție democratică. Din povestirea de față, noi românii ar trebui să învățăm multe…

  2. Darius Spune:

    foarte bine scris! Felicitari!

Spune-ti si tu parerea!