PRINTRE ROMÂNII DE PE STRĂZILE METROPOLEI

Articol publicat in sectiunea Locuinţe, Reportajul săptămânii pe data 17 noiembrie 2014

Diaspora romaneasca_Printre romanii de pe strazile metropolei

Câteva zeci de români își petrec nopțile înghețate de noiembrie tremurând pitiți prin parcurile din nord-vestul Londrei. Suferă de frig și stau în condiții de mizerie. Nu au făcut rău nimănui, nu fură și nu comit alte infracțiuni; și totuși, trăiesc cu teama că ar putea fi găsiți de autoritățile din districtul metropolitan Brent, cel care găzduiește cea mai numeroasă comunitate de români din Marea Britanie. Sunt hăituiți de polițiști și de consilierii locali… În zorii zilei, ei părăsesc bezna parcurilor și își caută de muncă. Iar când găsesc, strâng ban pe ban și îi trimit acasă în România, pentru ca familiile lor să nu sufere de sărăcie.

O fundație încearcă să le ofere acestor oameni un adăpost de noapte. Dacă această intenție se va materializa, câțiva dintre românii străzii și cei ai parcurilor vor avea un acoperiș deasupra capului, pentru întâia oară după multe luni petrecute în nesiguranță. Dacă nu, își vor duce mai departe viața, oscilând între sărăcia lucie de acasă și statutul de locatar clandestin și ilegal al spațiului public, în renumita metropolă de pe Tamisa.

 

 

Dezvăluiri din subsolul societăţii

 

Sunt şi ei oameni, doar că îşi duc viaţa pe unde apucă, mai mult sub cerul liber decât cu un adăpost deasupra capului, fie vară, fie iarnă… În rest, sunt români ca noi. Au plecat din ţara natală goniţi de sărăcie şi neajunsuri şi au venit aici, în îndepărtata Marea Britanie, pentru o viaţă mai bună.

Valeriu Bercuţă a trăit luni de zile într-un garaj, undeva în nord-vestul Londrei. Are 48 de ani, din care pe ultimii opt i-a cam petrecut în Marea Britanie. În vremurile lui „de glorie” câştiga câte 1.200 de lire sterline în fiecare săptămână. Acum, este unul din clienţii fundaţiei Ashford Place Charity din districtul metropolitan londonez Brent, care oferă asistenţă celor fără adăpost. 

 

„Meseria este brăţară de aur”

„Am venit în Marea Britanie în 2007, fiindcă un verişor a tras de mine”, începe povestea lui Valeriu, un vasluian solid şi bălai, care vorbeşte cu o voce răguşită şi pare plin de umor. Vărul său lucra deja ca şofer aici, în capitala Regatului Unit. „M-a păcălit şi am venit. Era o perioadă bună de bani, dar foarte greu cu vorbitul”, recunoaşte românul.

El îşi aminteşte cum a locuit, la începutul aventurii sale în metropola de pe Tamisa, în camera unde stătea şi vărul lui, care era „mai mult plecat”.

„Mai erau doi băieţi acolo şi mă luau cu ei la muncă. Ei completau hârtiile pentru mine pe la agenţiile de recrutare şi mă luau pe şantier, pentru că meseria mea este de tâmplar. Ei nu ştiau tâmplărie şi mă luau cu ei. Îmi spuneau părinţii că «meseria este brăţară de aur». Da’ în România nu-i, că acolo e hoţie. Aici am văzut eu ce înseamnă meseria, la cum e plătită… Mulţumesc lui Dumnezeu, că nu am făcut atâţia bani în viaţa mea. Totul pe muncă cinstită, în meseria mea”, mărturiseşte Valeriu cu satisfacţie.

Bărbatul a lucrat mai întâi ca vopsitor, atunci în 2007, însă numai pentru patru zile. „Al doilea loc de muncă a fost pe tâmplărie, prin agenţie. Trebuia să facem un acoperiş la un market de chinezi. Luam 1.200 de lire sterline pe săptămână, bani curaţi. Am terminat în două luni şi jumătate ciuperca aia în opt colţuri, ca pieptul de cocoş. La început, eu nici nu înţelegeam desenul…”, se destăinuie vasluianul.

Apoi, Valeriu Bercuţă şi-a găsit un loc de muncă şi mai bun, la terminalul 5 al Aeroportului Heatrow: „Acolo am lucrat în 2007 şi în 2008, cam un an de zile, până când s-a dat în folosinţă. Ei, acolo vă spun că am fost plătiţi. Lucram 12 ore. Cinci luni de zile nu am lipsit nicio zi, nici sâmbăta, nici duminica. Munca nu era grea, că e meseria ta. O mers, că s-or făcut bani…”

Iar când a început să se mai descurce cu limba engleză, vasluianul a început să lucreze independent. „Ne-am despărţit cu băiatul ăla… Băgasem şi eu la cap necesarul, cât să pot să sun pentru un job. Am văzut că în ţara asta se pot face bani dacă vrei. Am avut perioade când luam joburi şi noaptea şi ziua. Lucram la metrou noaptea câte patru ore. Dar nu poţi să o duci aşa mai mult de câteva luni, că e obositor. Doar cât să faci nişte bani. Oricum, nu-i greu în ţara asta…”, insistă bărbatul pe care l-am întâlnit într-o după-amiază de toamnă într-una din încăperile călduţe şi confortabile ale Fundaţiei Ashford Place Charity.

 

În garaj…

Viaţa în incertitudine a început în Marea Britanie pentru Valeriu Bercuţă în urmă cu aproximativ cinci ani. „Lucrurile la mine s-au stricat în 2009, că m-am îmbolnăvit. Am fost depistat cu diabet… Mă înmuiam, eram slăbit. Am mai muncit din când în când, până anul trecut. Dar acum un an şi jumătate, iar am simţit că nu mă mai ţin picioarele. Am mai fost în fugă până în ţară şi am mai şi lucrat câte un pic”, spune Valeriu.

Tot de atunci au început şi problemele. Românul nu mai putea munci constant şi nu mai câştiga suficient ca să se poată întreţine…

„Nu am stat chiar pe stradă, că mai am doi fraţi aici şi m-au mai ţinut ei, dar m-am cam hârâit cu ei. Nu poţi, că au familie… De mâncare îmi mai dau, dar nu pot să mă întreţină pe mine de la A la Z. Apoi am cunoscut un băiat Ştefan. M-am cunoscut cu el aici, la Londra, şi m-a luat cu el într-un garaj. Sunt blocuri cu garaje nefolosite. Şi sunt români care ştiu locurile astea. Acolo, condiţiile ţi le făceai tu. La garaj ai pereţii goi. Îţi pui pat şi îţi sfinţeşti locul cum ştii… Dar proprietarul garajelor te fugăreşte”, povesteşte Valeriu despre cum e să locuieşti într-un garaj nefolosit. „De spălat, câte un duş, mai făceam pe la alţi români care aveau casă. La toaletă mergeam pe la Mc Donalds sau la câte un PECO…”, mai adaugă bărbatul originar din Vaslui.

„Când câştigam 100 de lire pe zi nu stăteam eu în garaj. Dar de când am diabet, nu mai puteam lucra, mă înmuiam, mergeam 50 de metri şi mă dureau picioarele. Şi m-am şi îngrăşat. Am mai fost pe la medic şi am luat tratament…”, continuă destăinuirea lui Valeriu.

Apoi, el a auzit de Fundaţia Ashford Place Charity. „După aia m-am înscris aici la Ashford, că nu aveam bani de mâncare, de casă. Am auzit şi când am fost în ţară, la televizor, că se oferă ajutor pentru români şi bulgari. Dar în ce fel? Să îi susţină trei luni să îşi facă actele. După aia, la muncă! Eu aveam acte din 2007, dar nu mai puteam lucra. Am dormit aici la Ashford trei luni, până s-a închis. Am dormit la ei, am mâncat. Plus duşuri şi haine de aici. Ce mai vrei?… Te ţine, îţi dă mâncare, ai timp să umbli. Nu sunt cuvinte… A fost ajutor de nota 200”, continuă Valeriu.

„Mai vin şi acum aici (la Ashford Place Charity – n.r.) după scrisori. Acum mă simt mai bine… Am mai stat şi la garaj, cât a fost vară şi cald. Acum stau iar la un frate în casă… O să mă mai duc la muncă. O să mai lucrez 2-3 zile că nu pot lucra continuu. Sănătatea… Vreau să mă operez şi de stomac… După ce mă operez, o să stau în ţară vreo 2-3 luni şi o să vin iar cu forţe puternice ca la început…”, promite Valeriu Bercuţă cu zâmbetul pe buze.

————————————–

„Eu ţara asta o văd bine. Sunt obstacole, nu-i cum vrem noi. Dar dacă ai acte, scule, maşină, dacă eşti meseriaş, te duci la muncă. Eu am scule şi maşină. Am dat 1.200 de lire pe scule profesionale. Când te vede englezul cu o sculă de-o culoare şi una de altă culoare, se uită la tine şi te lasă. Dar dacă cunoşti meserie, eşti om de 100 de lire sterline la zi.

O să mă întorc în ţară că e locul natal, dar deocamdată nu-mi trece prin cap. Acolo am casă făcută şi acolo vreau să mor. Dar mai bine vreau să muncesc aici, că se câştigă bani mult mai mulţi. Şi acum se fac locuri de muncă… Mă descurc şi cu engleza…”

Valeriu Bercuţă, un român fără adăpost

————————————–

 

 

Din satele româneşti, în parcurile Londrei

 

Marian Costea este unul din zecile de români care au speriat autorităţile din districtul metropolitan londonez Brent pentru că trăiesc în parcurile metropolei. Ziua îşi caută de muncă şi lucrează în construcţii, iar noaptea dorm prin parcuri în frig şi în condiţii greu de imaginat; totul pentru a asigura traiul celor rămaşi în România natală.

Cam 70-80 de români locuiesc prin parcurile din Brent, în acest moment, ne povesteşte Marian, un bărbat de 44 de ani care şi-a lăsat familia într-un sat din judeţul Braşov pentru a-şi petrece zilele pe străzile Londrei, iar nopţile prin tenebrele parcurilor metropolei.

„Toţi suntem din aceiaşi zonă, judeţul Braşov. Venim din satele Apaţa, Araci, Vâlcele… Am venit toţi la Londra pentru ca măcar familiile noastre să trăiască mai bine, să ducă o viaţă decentă”, ne dezvăluie bărbatul. „Am 44 de ani şi am avut calificare, dar toate uzinele s-au închis acolo la noi. Avem familii numeroase şi nu mai avem bani. Aşa că am luat drumul străinătăţii. Ne-am adus aici unul pe altul”, continuă povestea sa de supravieţuire.

————————————–

„România e ţara care ne-a făcut, dar Marea Britanie ne creşte…”

Marian Costea, locuitor al parcurilor din nord-vestul Londrei

————————————–

Marian şi-a lăsat în satul Apaţa din judeţul Braşov familia formată din cinci persoane. „Cu banii luaţi pe o zi de muncă aici, familia mea trăieşte în România timp de o săptămână. Putem câştiga aici între 45 şi 65 de lire sterline pe zi. Aşa că ne-am lăsat acolo soţiile, copiii şi nepoţii şi am venit la Londra numai bărbaţii. Ne chinuim cinci-şase luni pe an şi, când ajungem acasă, reuşim să avem economii între 400 şi 600 de lire sterline. Şi în felul acesta reuşim să asigurăm familiilor noastre un porc de sărbători, lemne pentru iarnă, varză şi tot ce mai trebuie”, mai explică Marian de ce li se rentează românilor să îşi petreacă nopţile prin parcurile Londrei. „Dacă am plăti cazare, de-abia ne-ar mai rămâne bani să mâncăm şi nu am mai trimite nimic acasă”, mai spune el.

Cei mai mulţi dintre ei sunt romi, adaugă Marian Costea. „Şi eu sunt rom, dar sunt mai deschis la culoare. Însă mă consider curat ca lacrima. Nu furăm, muncim. Lucrăm muncă necalificată în construcţii. Stăm la stradă, prindem o zi-două de muncă, apoi nu mai găsim de lucru câteva zile. Recent, am lucrat două zile şi am câştigat 185 de lire sterline. Am luat de mâncare pentru tot grupul şi abonament pentru bas (autobuz – n.r.). Mi-au rămas 80 de paunzi (pounds – n.r.)”, mai spune Marian cu convingere.

————————————–

„Pe de o parte, li se deschid porţile românilor în Marea Britanie, pe de altă parte, nu li se oferă oportunităţi de integrare. Pare un paradox.”

Laura Chilinţan, angajată la Fundaţia Ashford Place Charity

————————————–

 

„Ieşim ca şarpele din pământ”…

Condiţiile în care trăiesc românii în parcurile din nord-vestul Londrei sunt greu de imaginat… „Dormim în parc, ne-am făcut câte un adăpost din bucăţi de tablă de un metru jumătate pe un metru. Ne acoperim cu pături, plăpumi. Rămânem acolo, în parc, şi dacă vine temperatură de îngheţ. Stăm patru inşi acolo: eu, băiatul meu şi încă doi băieţi. Avem bidoane cu apă. Ne spălăm numai cu apă rece. Ne mai cumpărăm de mâncare, dar mai şi găsim şi câte o masă caldă”, spune Marian Costea. Apoi continuă: „Suntem 27 numai în parcul ăsta, toţi din satul Apaţa. Cei din satul Araci locuiesc în alt parc.”

Viaţa în parc este grea şi tensionată. „Poliţia şi cei de la primărie ne caută, dar noi ne pitim. Uneori mai dormim şi pe stradă. Ieşim ca şarpele din pământ. Plecăm dimineaţa şi ne întoarcem pe întuneric, de aia nu ne prinde”, mai povesteşte Marian gâfâind.

Românii care se ascund prin parcuri au aflat şi ei de Fundaţia Ashford Place Charity, cea care se ocupă de oamenii străzii în nord-vestul Londrei. „Cei de la Ashford Place m-au ajutat foarte mult. Ne-au găsit în parc cu poliţia şi ne-au luat acolo la sediul lor. Am primit o masă caldă. Mi-a prins foarte bine, că eram foarte slăbit. Mi-au dat haine de schimb. Tot prin ei mi-am făcut NINo şi cont bancar”, ne mărturiseşte Marian. „Mă mai duc pe acolo. Luni, miercuri şi vineri fac baie şi mai primesc şi alimente. Iar în luna august anul trecut am plecat în România tot cu ajutorul fundaţiei”, mai spune bărbatul. „Totuşi, mulţi dintre noi se feresc să aibă de-a face cu autorităţile. Nu cunosc carte şi nu înţeleg acest ajutor. Le este teamă că o să fie trimişi acasă”, adaugă Marian Costea.

Când vine vorba de viitor, povestea lui devine foarte tristă… „Eu am 44 de ani, dar mă consider un om în vârstă. Mă uit cum trece viaţa, nu mai pot trăi de pe o zi pe alta. Am lucrat legal doar 16 ani în România… Ce e aia? Nici nu o să am pensie… Muncind în felul ăsta, nici nu cred că apuc să mai trăiesc mai mult de zece ani, nu o să îmi mai văd nepoţii mari”, mai afirmă acesta cu regret.

Apoi începe să viseze: „Dacă ne-ar da şi nouă de lucru şi o locuinţă socială. Dacă aş avea de muncă permanent, aş plăti şi eu o casă aici. Aş plăti şi dări la stat. Am fi şi noi altfel văzuţi… Dar aşa, suntem murdari, uneori nici nu ne putem spăla la părţile intime, dăm cu apă doar pe la subţioare. Iar când ne suim în bas (autobuz –n.r. ), fuge lumea de noi că puţim şi ne put picioarele… ”

 

————————————–

Despre românii din parcuri

 

„Oamenii cu care interacţionez sunt foarte respectuoşi. De cele mai multe ori este vorba de oameni care vin din cele mai sărace zone ale României, dar sunt deosebit de politicoşi. Ştiu să mulţumească şi sunt foarte responsabili. În momentul când li se dă o responsabilitate fac tot ceea ce li se cere, nu trebuie să li se dea mură în gură. Colegii mei spun că nu au întâlnit o populaţie atât de responsabilă. Românii străzii vor să se ajute singuri în momentul în care li se oferă sprijin. Iar asta ne ajută foarte mult.

Am avut şi cazuri de români dificili, aroganţi şi care ne-au jignit. Dar de cele mai multe ori, este vorba de oameni calzi, care, pur şi simplu, sunt necăjiţi. Ei nu au cazier şi nu sunt oameni răi. Din contră, nu beau, nu fumează, nu fură. Nu sunt ca cei care apar în ziare pentru infracţiuni.

În parcurile din Brent vin români săraci care vor să muncească. Îşi instalează frumos corturile, sunt curaţi. Dacă fac infracţiuni, acestea sunt de natură non-violentă, de subzistenţă.

Am luat contact cu o Românie pe care nu o cunoşteam, din zone unde industria a clacat. Iar oamenii fără şcoală care se bazau doar pe forţa lor fizică de a munci simt responsabilitatea pe care o au de a-şi întreţine familia. De aceea, toţi aceşti români care trăiesc în parcuri sunt exclusiv bărbaţi. Nu am întâlnit nicio femeie care să trăiască în aceste condiţii. Bărbaţii muncesc în construcţii şi trimit tot surplusul de bani la familiile din România. De aceea, şi conflictul pe care îl au în ceea ce priveşte cazarea. Unii dintre ei ar câştiga suficient pentru a plăti o minimă chirie, dar refuză acest lucru, pentru că sunt motivaţi să trimită banii acasă. Localnicii nu acceptă, însă, acest comportament. La început erau mai empatici, dar acum refuză să îi accepte. Prin urmare, în momentul acesta, consiliul local din Brent a cerut poliţiei să distrugă corturile.”

Laura Chilinţan, angajată la Fundaţia Ashford Place Charity

————————————–

Pagina 1 din 2:Pagina următoare

Autor articol: Marcel Istrate

Comentarii

O parere la “PRINTRE ROMÂNII DE PE STRĂZILE METROPOLEI”

  1. COCOŞUL CEL BĂTRÂN Spune:

    CUNOSC FOARTE MULŢI DINTRE VOI CARE AU PLECAT ŞI AU AJUNS OAMENI DE ARUNCAT. DACĂ RĂMÂNEAŢI ÎN ŢARĂ ŞI VĂ LUPTAŢI NU AJUNGEAŢI CERŞETORI HUIDUIŢI ŞI BLAMAŢI. LUPTAŢI SĂ VENIŢI ÎN ŢARĂ, SĂ MUNCIŢI SĂ FACEM O ŢARĂ CA AFARĂ. MAJORITATEA SUNTEŢI VICTIMELE LUI NICOLAE CEAUŞESCU CARE V-A DEZRĂDĂCINAT DE LA ŢARĂ, V-A FĂCUT FALŞI MUNCITORI ŞI AŞA AŢI AJUNS CERŞETORI. VENIŢI ŞI NUMAI CERŞIŢI.

Spune-ti si tu parerea!