Privind în sus

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 11 august 2014

Aproape că nu se vedea nimic, căci între cer și pământ nu era decât strălucirea valurilor. O mișcare când ritmică și când bezmetică, dirijată de un mecanism imposibil de înțeles, dar, probabil

extrem de simplu imediat ce depășești scara umană. Altminteri, în fața oricărei mări de pe orice țărm al planetei, rămâi melancolic și interzis, ca în fața unei bucurii din care nu reușești să prinzi decât o fărâmă sau ca într-o frază unde începutul te copleșește tocmai fiindcă restul  cuvintelor se îndepărtează delicat și definitiv, lăsându-ți doar gustul ciudat al unui gând niciodată dus până la capăt. Și apoi, în toiul acestui joc cu infinitul, peste vuietul constant al valurilor, peste strigătele copiilor și țipătul pescărușilor s-a insinuat, neașteptat și imposibil, zgomotul unui motor. Nu se vedea niciun vapor și nu ar fi putut pătrunde, până în acel paradis maritim, nicio mașină. Nu putea fi decât un avion. În puține clipe, divertismentul colectiv s-a auto-suspendat, iar turiștii, veniți din țări cunoscute sau bizare, au rămas cu gâturile înțepenite, privind cerul de un albastru deschis, ușor sidefiu, prevestind parcă ploile calde ale verii și pe cele ale unui calm și morocănos început de toamnă. Dinspre Veneția sosea, încet, incredibil de încet, un avion. Era un avion de modă veche, poate ajuns aici din vremurile ultimului război mondial, rătăcit în timp, în ciuda coordonatelor geografice exacte. Avionul traversa, abia ținându-se în aer, plajele italiene sau, mai precis, nu plajele, ci mereu tărâmul în care valurile se duc să moară pe nisipul fierbinte, retrăgându-se, apoi, în memoria mării, coborând în adâncuri, pentru a reveni, melancolice și necunoscute, pe aceleași nisipuri, acoperind cu spuma lor jucăușă alte generații de turiști, care vor construi, la el de naivi și de frumoși, alte castele de nisip. Avionul își continuă drumul între pământ, mare și nevăzutele stele, apropiindu-se până când pancarta pe care o trăgea printre nori a început să devină vizibilă. Era, desigur, o promoție. Nu la vodcă sau whisky, nu la țigări sau cluburi de noapte, nu la jocuri de apă sau de noroc, nu la emisiuni tv și nici la motoare internet de ultimă generație. La o carte. Întâmplător, o carte de Paolo Coelho. Avionul ducea prin cerurile Europei titlul unei cărți pe care o puteai găsi în librărie. Avionul te chemă în librărie și te lasă să simți melodia cuvintelor și mirosul hârtiei, te trimitea în vacanța fabuloasă a literaturii. Să fie, oare, cartea o ipostază a vacanței perfecte? Nu neapărat. Dar, inevitabil, te face să privești în sus. 

Autor articol: Radu Ciobotea

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!