Pumnalul care aduce viata

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 3 februarie 2014

Dumitrita asteapta fiecare cutit care zboara spre ea fara a trada nicio emotie. Dimpotriva, un usor si enigmatic zambet ii infloreste pe fata in clipele cele mai tensionate. Simte nelinistea salii, aude tacerea asurzitoare care se asterne cand primul pumnal porneste spre ea, rotindu-se cu repeziciune, isi masoara pulsul odata cu spectatorii atunci cand varful se infige langa ea, la niciun milimetru. Apoi porneste al doilea pumnal, apoi al treilea, al patrulea, intr-o succesiune ametitoare de rotiri, mici fulgere care pot aduce orice rau, in oricare secunda, dar, de fiecare data, un mic miracol impiedica tragedia. Spectatorii cred, probabil, ca Dumitrita e un mecanism al sansei si ca, in spatele acelui zambet netulburat, se afla o viata de antrenamente. Nimic adevarat in toate astea. Daca s-ar putea spune ca are vreo experienta, aceea ar fi de dadaca sau de menajera. Cam asta e tot ce a putut face in Romania. Pana cand, intr-o zi, a vazut un anunt. La Londra se cauta o tanara care sa devina tinta aruncatorului de cutite de la Circul Ororilor. N-a stat nicio secunda pe ganduri. S-a dus, a dat probele, a castigat postul si a devenit, peste noapte, fata pe care pumnalele n-o ating. Acum, la capatul unui drum si la inceputul altuia, intelege ca mergea spre circ fara sa stie. Avea pasiuni care nu se regaseau nicaieri in viata ei. „Cele trei pasiune ale mele – marturiseste ziarului nostru de astazi – erau suspansul, calatoria si spectacolul de circ.” De unde suspans in schimbatul scutecelor, calatoria in spalatul vaselor si spectacolul de circ in aruncatul gunoiului la pubela? Spre norocul ei, Dumitrita a stiut ca trenul ei a ajuns in gara si ca, daca nu urca in el, va face menajul multi ani. Va face menajul pana cand va incepe sa cunoasca teama. De ratare, de plictiseala, de oboseala, de maturitate care aluneca, incet, spre o alta varsta, cand multe lucruri nu mai sunt posibile. La patruzeci si cinci de ani n-ar mai fi stat in fata pumnalelor. La douazeci si cinci sta. Si se simte acasa, acolo, in pericolul perpetuu. Isi traieste pasiunea, stiind ca ar fi putut trece pe langa ea la un milimetru, fara sa stie ce a pierdut, asa cum trec pumnalele pe langa ea, ajungand mereu in alta parte, dar, totusi, suficient de aproape incat sa simta marginea vietii ca pe o prapastie invizibila, mereu prezenta, dar mereu alungata mai departe, spre un viitor indepartat. Astazi are un lucru extrem de important de realizat. Sa ramana in viata.

 

Autor articol: Radu Ciobotea

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!