RASISMUL ȘI DISCRIMINAREA LA ROMÂNI!

Articol publicat in sectiunea Poveşti româneşti, Reportajul săptămânii pe data 4 aprilie 2016

Diaspora romaneasca_Rasismul si discriminarea la romani

Sunt românii rasiști? O întrebare cu mai multe răspunsuri, toate evazive. Problema noastră este că venim dintr-o țară cu o unică rasă și, ajunși în UK, vedem toate culorile în fața ochilor. Șocul îi afectează pe cei mai „gingași” care își descoperă brusc o superioritate, aceea de a fi european! Se simt prea curați și frumos mirositori în comparație cu alții!

În schimb sunt de bun-simț, adică nu comentează de față cu cei vizați, ci doar între ei. Altfel spus, chiar dacă se simt deranjați, tac și înghit și pentru că sunt români „adevărați” își refulează frustrările prin bârfa strămoșească. Măcar e bine că nu-și jignesc colegii de altă rasă în față! Asta s-ar traduce printr-o formă de rasism pasiv: nu ne place, dar înghitem!

Din păcate, reversul medaliei nu e la fel de pacifist. De multe ori, românii din UK s-au confruntat cu situații umilitoare, în care au fost discriminați, nu neapărat pe motiv de rasă, ci de popor. Ca să nu mai spunem de confuzia încă speculată de o parte a presei engleze dintre rrom și român! A se vedea documentarul celebru „Vin românii”, în care personajele principale erau, de fapt, rromi. Dar ce mai contează, tot cu „rom” începe!

 

 

Suntem pregătiți pentru UK?

Dar UK pentru români?

 

Să presupunem că ești un român care a trăit într-o mică localitate din România, unde nu a călcat picior de chinez, indian, pakistanez, african etc. Sosești pentru prima dată în Londra și, la aeroport, îți cere pașaportul un bărbat de culoare. Pleci de la aeroport cu un autobuz condus de un indian, te cazezi în casa unui pakistanez și dai interviul pentru Inssurance Number în fața unei doamne născute în Nigeria. Te duci la o bancă londoneză să-ți faci cont și te ia la întrebări o indiancă. Mergi la o agenție de plasare a forței de muncă și îți ia datele un chinez.  Îți găsești primul job într-un restaurant, în care patronul și toți colegii tăi sunt ori indieni, ori pakistanezi! Bine ai venit în UK!

Nu e greu să ajungi în UK, greu este să rămâi aici. Dar dacă reziști două-trei luni, deja ești de-al casei. Lăsând la o parte problemele cu cazarea, demersurile birocratice, locul de muncă, ai de-a face cu o lume multiculturală, multirasială, o culme a cosmopolitismului. Te întrebi ce caută atâta lume din toate colțurile planetei aici. Răspunsul e simplu: caută ceea ce cauți și tu, o viață mai bună! Unii înțeleg asta, alții învață pe parcurs!

 

Gestul unui musulman

Fără să se considere rasist, George, un român de 39 de ani, a avut mereu o problemă cu musulmanii până a avut parte de o întâmplare care i-a schimbat total viziunea despre aceștia. „Încă din prima zi la Londra am avut un fel de reticență, ca să nu spun mai rău, față de indieni și de arabi. Locuiam în Upton Park și eram înconjurat de ei, parcă era un oraș din India sau Pakistan, femei cu fuste lungi și voal, bărbați cu fuste lungi, peste tot numai fuste. Unde mai vezi așa ceva în România? Adică, eu găsesc normal ca după o viață trăită la noi să te cam deranjeze când te vezi înconjurat de indieni și arabi. Plus mirosul pe care îl simțeam de fiecare dată când intram într-un magazin sau în autobuz. Pot să spun sincer că nu-mi plăcea și ajunsesem să nu-i mai suport”, ne-a declarat George.

„Până într-o zi, când mă întorceam de la serviciu cu un autobuz. De obicei, stau cu căștile și ascult muzică pe telefon, dar atunci mă întâlnisem cu un prieten și am stat de vorbă cu el. Când am ajuns acasă, mi-am dat seama că nu mai am telefonul. Îl cumpărasem de câteva zile, nici nu apucasem să achit prima rată și valora destul de mult, peste 400 de lire. Mă cam panicasem și am fost aproape sigur că n-am să-l mai văd niciodată. Am făcut, totuși, o încercare și am sunat să văd dacă răspunde cineva sau dacă cel care îmi găsise telefonul deja aruncase cartela. La telefonul meu a răspuns un bărbat care, foarte amabil, mi-a explicat că a găsit telefonul în autobuz și mi-a dat adresa pentru a veni la el să-mi dea telefonul. La început nu-mi venea să cred. Mă gândeam că, după ce mi-a găsit telefonul, mai face și glume proaste și mă trimite aiurea prin Londra. Dar n-a fost așa: la locul stabilit, în fața casei mă aștepta omul cu telefonul meu în mână. Era un arab cu o fustă albă, care mi-a înmânat telefonul fără să accepte niciun fel de recompensă. De atunci îi privesc cu alți ochi. Nu vreau să fiu răutăcios, dar gândiți-vă ce șanse ar fi fost să primesc telefonul înapoi, dacă acesta ar fi fost găsit de un român?”, se întreabă retoric George.

 

 

Dușmanul care devine cel mai bun prieten!

 

Simona, 33 de ani, a venit în Londra acum șapte ani împreună cu soțul ei. Și-a găsit foarte greu primul serviciu. Deși avea o experiență bogată în România pentru joburi de birou, aici nu a contat. Până la urmă, a acceptat să se angajeze pe un post de cameristă într-un hotel.

„Nu mi-a plăcut munca pe care trebuia să o fac, nu mi-au plăcut colegii, dar trebuia să accept. Cu banii câștigați de soțul meu abia ne ajungea să ne întreținem, așa că era vital să mai existe un venit în familie, care să ne ajute să punem ceva de-o parte. Din păcate, am început să am probleme după doar câteva zile. Managerul hotelului era o braziliancă de culoare. Venea după mine în inspecție și îmi scotea ochii pentru fiecare fir de păr găsit pe covorul din camere. Ajunsesem să am coșmaruri cu această femeie. Culmea e că existau și cameriste de culoare, dar lor nu le imputa nimic, deși munceau mult mai puțin ca mine. Era clar că devenise o problemă de rasă. Lor nu le spunea nimic, pe mine mă scotea din sărite, în fiecare zi”, ne-a spus Simona.

 

Ambiție de româncă

„După trei luni de chin, deja devenisem imună. Îmi doream, totuși, să scap de asta fără să-mi pierd jobul și mi-am dat seama că cea mai bună soluție este să avansez «în grad». Am făcut niște cursuri de recepționeră și, pentru că știam că una dintre fetele de la recepție va pleca pentru că trebuia să nască, mi-am depus CV-ul și noua calificare pentru acest post. Am susținut interviul în fața unor reprezentanți ai companiei pentru că hotelul face parte dintr-o rețea mai mare. Nu mă așteptam, însă, ca din comisie să facă parte și brazilianca. Nu mă așteptam pentru că, între timp, devenise manager la alt hotel din sistem”, ne-a declarat Simona.

 

Surpriza de la interviu

„Am fost foarte crispată, la început, și eram convinsă că «prietena mea» va face tot posibilul să mă dea afară. Nu a fost deloc așa. Datorită ei am primit postul. Nu intru în amănunte, dar pot să spun că pe tot parcursul interviului m-a ajutat foarte mult. Mai mult decât atât, ulterior am devenit prietene foarte bune și colege pentru că, după doi ani, am ajuns să conduc hotelul la care mă angajasem pe jobul de cameristă. Evident, am întrebat-o dacă avea ceva cu mine și de ce s-a purtat așa de rău când am venit prima dată la hotel. Mi-a spus că s-a purtat așa cum se poartă cu toată lumea!”, ne-a declarat Simona.

 

 

La masă cu indienii

 

Mulți români au colegi de muncă indieni, dar puțini sunt cei care împart casa cu indienii. Bogdan a trăit această experiență și n-a murit… nici nu a rămas cu sechele. De fapt, își amintește cu plăcere:

„Am locuit prima dată într-o casă cu foarte mulți chiriași. Era plină cu paturi supra-etajate, stăteam toți la grămadă. Avantajul era că nu plăteam foarte mult. Dar, după ce mi-am găsit un job stabil în nordul Londrei, m-am hotărât să mă mut în acea zonă. Și cum pe site-urile românești nu existau anunțuri pentru zona respectivă, am început să caut pe site-urile englezești. Am găsit ceva convenabil, într-o cameră single nu prea mare, dar mult mai bine față de condițiile în care locuiam. Ca să nu mai spun că, fiind aproape de restaurantul la care lucram, evitam cheltuielile cu deplasarea, destul de piperate în Londra”, ne-a povestit Bogdan.

 

Problemă de culoare

„Totul era perfect pentru mine, făceam doar zece minute cu autobuzul până la serviciu, casa era frumoasă, avea o grădină mare, camera mea era OK, doar că în casă locuiau doar indieni și, recunosc, nu prea îmi plăcea această apropiere. De fapt, din start, de când am intrat în casă, m-a lovit un miros ciudat. Dar am făcut rapid o socoteală și am gândit că, decât cu 15 români într-o casă, mai bine cu 4 indieni. Erau două familii, doi frați căsătoriți. Ce mi s-a părut ciudat este faptul că m-au acceptat în casa lor pentru că, de obicei, indienii nu închiriază camere din casa în care locuiesc decât tot indienilor sau celor apropiați, Pakistan, Bangladesh, Nepal etc. Am fost mai liniștit și eu și i-am înțeles și pe ei atunci când mi-au spus că în camera în care urma să locuiesc a fost tot un român”, ne-a declarat Bogdan.

 

Marea familie indo-europeană!

„În afară de mirosul cu care între timp mă obișnuisem, nu prea aveam de ce să mă plâng. Oamenii se purtau frumos cu mine, făceau glume, erau respectuoși. Cea mai mare apropiere s-a întâmplat într-o zi când am primit pachet de acasă. Ai mei mi-au pus și câteva sticle de vin. Sunt din județul Vaslui și acolo, în special în zona Hușului, se face un vin foarte bun. Seara i-am invitat pe cei doi frați la un pahar de vin. Știe toată lumea că nu are niciun farmec să bei vin de unul singur. Adică nu a fost doar un gest de politețe, ci și o necesitate. Aceștia mi-au spus că beau ocazional doar bere, dar vor gusta puțin. După două ore, eram cei mai buni prieteni din lume și mai aveam doar jumătate din vinul trimis de ai mei. Așa m-am integrat perfect în familie. Între timp m-am mutat, pentru că mi-am adus familia aici, dar am păstrat legătura cu familia mea indiană. Și când primesc pachet de acasă, merg în vizită cu o sticlă de vin!”, ne-a spus Bogdan.

 

—————————————

Nu vor să audă de „colorați”

 

Sperăm ca declarațiile de mai jos să nu fie interpretate de presa engleză ca definitorii pentru atitudinea românilor vizavi de rasism. Am considerat normal, însă, să redăm și pozițiile mai puțin diplomatice ale românilor dintr-un singur motiv: pentru că acestea există!

 

„De cinci ani lucrez pe șantier în Londra. Nu există oameni mai puturoși ca negrii. Toată ziua stau și sprijină o mătură. Asta când îi vezi pentru că, de cele mai multe ori, îi vezi doar dimineața când începe programul și după-amiaza când se schimbă în vestiar. Din partea mea, să facă ce vor. Problema este că eu și alții ca mine lucrăm pentru ei. Managerul nu ține cont de ceea ce face fiecare pe șantier. El dă un ordin pe care zece muncitori îl îndeplinesc. Dacă, din cei zece, trei sunt români și restul negri, doar noi românii muncim. Adică noi facem treaba a zece oameni. S-a mai întâmplat să fie și câte unul care să muncească, dar foarte rar. Și chiar dacă muncea, o făcea așa de încet, că ne miram cum de nu adoarme în timp ce muncește. Ca să nu mai spun că dacă apărea un șef prin zonă, se hărnicea și se băga în față să-l vadă cât de muncitor și harnic e el! Așa că nu pot să am o părere bună despre ei!”

Cătălin, 36 de ani, zugrav

 

„Am opt ani de muncă în UK și n-am văzut profesioniști mai buni ca românii sau polonezii. Și managerii englezi cu care am lucrat spun asta. Poate se pricep la altceva, dar în construcții, indienii și negrii nu au nicio treabă. Munca pe care o face unul de-al lor într-o zi o face un român în două-trei ore. Și o face chiar și mai bine. Nu spun asta pentru că sunt român. Întrebați și englezii cu experiență în construcții și o să vedeți că vor spune la fel.”

Dragoș, 37 de ani, specialist în montat pavele

 

„Eu nu am nimic cu nimeni și chiar nu sunt rasist. Adică nu judec oamenii după culoarea pielii, ci după ceea ce fac, după cum se comportă, după munca pe care o prestează. Trebuie să recunoaștem însă că indienii, pakistanezii, musulmanii, în special, au o problemă cu civilizația. Nu vorbesc de faptul că mulți nu știu să folosească lingura și furculița, că uită să se spele de parcă Londra s-ar afla în deșert! Eu cred că le lipsește educația. Adică, așa au fost învățați să trăiască. Nu e vina lor, dar nici nu e vina noastră că trebuie să îi suportăm. Soluția ar fi să conștientizeze că trăiesc și locuiesc într-o altă lume cu alte cerințe…”

Darius, 28 de ani, specialist în IT

—————————————

Pagina 1 din 2:Pagina următoare

Autor articol: Gelu Irimia

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!