Riscul si mirajul

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 24 octombrie 2010

Mirajul marilor capitale contine si nesperate sanse, dar si nebanuite amenintari. Stim cu totii asta, ne spunem ca suntem pregatiti, dar speram, in sinea noastra, ca necazurile ne vor ocoli. Ceea ce li se intampla altora nu ni se poate intampla noua. Nenorocirile trebuie neaparat sa fie irepetabile si sa aiba loc intotdeauna in alta parte. Faptul ca cineva ne-ar putea jigni, ataca, lovi, ni se pare ridicol. Astfel de aiureli se petrec doar in filme si doar dupa zece seara, in reprize intrerupte de publicitate. In plus, totdeauna apare fie Jean Claude Van Damme, fie Arnold Schwartzenegger, in sfarsit, cineva care rezolva problema in mod rapid si spectaculos. Filmele de actiune ne induc speranta ca o solutie se poate gasi si in realitate, fiindca, nu-i asa, orice scena trebuie sa aiba si un regizor.

O intamplare ca cele povestite de interlocutorii ziarului nostru in paginile de reportaj ne zguduie serios increderea in lume si in noi insine. Asadar, nu ne-am descurcat prea bine. Nu ne-a salvat nimeni. N-a intrerupt nimeni cosmarul pentru publicitate. Orasul miraculos in care abia ne gasim un job nu ne poate asigura o securitate normala. Daca orasul miraculos este Londra, atunci putem spune chiar ca am nimerit prost. Londra se afla foarte aproape de varful criminalitatii mondiale. O metropola agitata, violenta, amestecata, care isi fragmenteaza identitatea in mii de agresiuni, scandaluri, furtisaguri, batai. Un oras in care politia pare a supraveghea totul, dar e absenta doar atunci cand tie ti se intampla ceva. Un oras care isi pastreaza dimensiunea tulburatoare de loc necunoscut. Chiar si dupa un an, cinci sau zece, Londra mai are ceva din mister si din aerul amenintator. Chiar daca ii cunosti pe dinafara toate cotloanele, asta nu inseamna ca poti anticipa ce se poate intampla in oricare din ele. Teama la Londra este mult mai ametitoare decat teama la Vascautii din deal. Poti primi un par in cap si la Londra si la Vascauti. Numai ca, la Vascauti, te altoieste vecinul caruia i-ai dorit sa-i crape capra, sau dai cu capul in stalp fiindca te-ai imbatat la crasma. Intamplarile, fie ele cat de sangeroase, raman intrucatva familiare, acceptabile, fac parte, cum ar spune un filozof, din potentialitatile bataturii. „Bai, vezi ca iti crap capul” pare mult mai calduros decat tacerea inghetata a unor straini pentru care nu existi decat ca o prada. Fireste, nimeni nu se intoarce fiindca ar dori sa i se crape capul acasa. Dar riscul de a fi foarte strain intr-un spatiu foarte necunoscut, cu o criminalitate foarte crescuta este, sa recunoastem, foarte mare.


Etichete: , , , ,

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!