Sarmaleeeeeeeeee

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 27 iunie 2016

Ne mai descurcăm și noi. Ne mișcăm mai cu talent. Că e Brexit, că nu e Brexit, o palincă din Ardeal merge ca focul. Că ăștia, britanicii, cu frământările lor nelămurite, ne-brexuite, nu știu prea clar care e treaba cu sarmalele. De asta au și ajuns în halul ăsta. Să nu mai vadă ziua europeană de mâine, să se pună să referenduiască, să googălească, să yahoozească, să se dea-n petec. Păi te pui, frate, cu Ardealul? Unde carnea de porc e cea mai fragedă fiindcă porcul e decis să se sinucidă în floarea vârstei ca să ajungă în Paradisul bucătăriei? Unde păstrăvul se zbate în râurile de munte să ajungă în plasa unui pescar norocos care să-l trimită direct în UK? Unde mujdeiul de usturoi nu poate fi plagiat fiindcă nimeni nu știe cum să-l formuleze fără rețetă și fără coordonator de teză? Cui îi e dor de toate nebuniile astea culinare și încă de multe altele (tochitura moldovenească nu poate fi ignorată, așa cum nici ciorba de burtă nu poate fi reinventată aiurea, cu ardeiul ei iute și cu smântâna ei aspră, de stă lingura dreaptă ca… mă rog, nu găsesc comparație). Oooo, dar nici să nu vorbim de vin. Nu are rost să deschidem acest subiect dureros. Păi ce vinuri avem noi de ales pe la de-alde UK? Chile ? Uruguay? Argentina? Albania? Malta? No man`s land? Păi să nu tremuri de furie, să nu faci grevă vinăriei (adică, din vina cui nu avem vin?), să nu îți scoți singur măseaua de minte când vezi că bei numai porcării? Ei, și taman acuma vine subiectul nostru. Restaurantul românesc. Miraculos, neprețuit. Neprețuit fiindcă prețurile depășesc cu mult speranța noastră de viață, miraculos fiindcă sarmalele nu mai sunt icoane din mănăstirile moldovenești, ci devin palpabile. Adică sunt, în același timp, icoanele sarmalelor, cu icoanele palincii și ale vinului românesc, dar și întruparea lor, dovada vie a reînvierii în altă lume. Crăpăm de foame în România și ne reîntrupăm în UK. Cărăm cu spatele bușteni, scânduri, ziduri și speranțe, dar facem bani de mici. La trei euro micul. Patru euro. Cinci. Nu contează. Restaurantele românești sunt paradoxul vieții noastre în diaspora. Ne jecmănesc și ne mângâie în același timp. Ne enervează și ne bucură. Le înjurăm și le ajutăm. Ne pun muzică românească, ne dau o țuică de amețește Ciocârlia și cântă, din greșeală, Rapsodia română și ne amăgesc cu niște icre de pește adus din mări la care nu avem țărm. La toate astea merg niște murături în oțet de-al nostru, de la greci. Și nu mai pomenesc, aici, de șoric. Cu șoricul e cu total altă poveste. În alt editorial, altă dată. Dar în același ziar.

Autor articol: Radu Ciobotea
Etichete: ,

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!