Schimb de populaţii

Articol publicat in sectiunea UK la zi pe data 14 aprilie 2016

uk-toate-nationalitatile

„Dincolo” trebuie să fie mai bine. Prosperitatea „se vede mai bine” de la distanţă. Astfel, statul la ţară se înlocuieşte cu Bucureştiul. Bucureştiul se înlocuieşte cu Londra, iar Londra cu New York sau Montreal. Dar, uneori, statul într-o capitală mare, agitată, ajunge să-ţi ofere un trai steril şi superficial, care te sufocă. Şi vrei înapoi la ţară. Acolo, surpriză, locul tău a fost luat deja de nişte străini, în căutare de autentic, de viaţă adevărată pe pământ adevărat şi cu aer adevărat.

 

Statornicia, concept învechit

Până nu demult, statornicia era considerată o virtute: „Omul sfinţeşte locul”. Când omul pleacă, praful se alege de acel loc, pentru că nu mai are stăpân. Locul nu poate fi blestemat, ci doar oamenii îl pot strica. În aceeaşi măsură însă, locul poate fi revendicat, însă nu se poate face cu oameni laşi care, la prima strigare, dau bir cu fugiţii; ce loc ar putea aceştia să sfinţească?

S-ar zice că, astăzi, suntem cu toţii nişte laşi. Nu numai noi, românii, ci toţi cei care aleg să emigreze „din motive politice sau economice”. Unde este sacrificiul? De ce bărbaţii Siriei aleg să-şi lase baltă ţara când ar fi trebuit să înfrunte duşmanul, „ca bărbaţii”, la ei acasă? De ce se lasă românii batjocoriţi în propria lor ţară? De ce spune englezul de rând că s-a terminat cu Anglia lui şi că preferă să plece în Spania sau Australia?

 

Suntem cu toţii nişte „invadatori”

Dacă diversitatea este atât de bună, de ce se plâng localnicii, de oriunde ar fi ei pe lumea asta, când văd că pe străzile localităţii natale umblă mai mult străini decât nativi? Oare nu pentru că îşi dau seama că, în mod regretabil, acel loc nu le mai aparţine, că s-a înstrăinat, distanţându-se astfel sufleteşte?

Aşa se face că în courier.co.uk este citat un englez, John Sullivan, care fusese intervievat în cadrul emisiunii Newsnight de la BBC. Acesta spune cu întristare că dacă te plimbi astăzi prin shopping centre-ul din Tunbridge Wells, localitatea sa natală, auzi vorbindu-se cu precădere româna şi poloneza, în timp ce engleza a ajuns să fie o raritate. „Cu numai 20 de ani în urmă, Tunbridge Wells era un loc minunat în care să locuieşti, însă acum ei (n.r. imigranţii) au propriile puburi…”, comentează Sullivan.

Doar că englezul a emigrat şi el, la rândul lui, în Spania, stabilindu-se la Costa Del Sol, locaţie preferată a britanicilor. Iar reporterul BBC l-a întrebat pe acesta: „Dar nu este acelaşi lucru cu expaţii englezi din Spania?”, la care englezul spune, în apărare, că „dacă mergi să locuieşti în Spania, nu primeşti nimic.”

 

Criză identitară

Şi da, sunt şi britanici care au ales România sau Bulgaria, refuzând să mai privească în urmă, sunt oameni care au pariat pe viaţa simplă, dar autentică, de la noi, de la ţară, chiar dacă nici la noi nu mai este ce-a fost odată. Aceşti oameni au darul de a marca locurile unde se aşează.

La fel se întâmplă şi cu imigranţii inimoşi sosiţi în Occident. Vrând-nevrând, ei îşi vor pune amprenta asupra locurilor unde se stabilesc.

Doar că, în străinătate, imigranţii sunt ca într-o vâltoare, ei se mută din loc în loc, fără a avea timp să-şi întindă cu adevărat rădăcinile în vreun loc. Este un comportament care devine un stil de viaţă şi care este împărtăşit tot mai mult şi de localnici. Aşa se face că imigrantul se înstrăinează. Când se mută, lasă în urmă totul: locurile, oamenii. Pentru tineri este minunat: ei călătoresc, experimentează, „văd locuri noi, cunosc oameni noi, interesanţi”, dar după o vreme, te poţi trezi că eşti al nimănui, că locul tău este pretutindeni şi nicăieri şi atunci, poate, într-un moment de nelinişte, te vei gândi să te muţi din nou.

Unui imigrant călător nu are cum să-i pese de ce se întâmplă în sânul comunităţii locale pentru că el nu simte că aparţine acelei comunităţi, nu e problema lui. Iar dacă sunt destui rezidenţi de această factură, o primărie locală poate lua, în principiu, orice decizie, oricât de tâmpă ar fi ea.

Aşa se explică impunerea noii limite de viteză la autoturisme la 20 de mile la oră în mai multe cartiere din Londra, fără ca populaţia locală să vocifereze, deşi niciunui nu-i place măsura. La fel, la o ediţie de acum câţiva ani a emisiunii de talente X Factor, câştigătoare a fost o cântăreaţă care era, în mod evident, mai slabă decât cea care a ieşit pe locul doi. Motivul: cea care a ratat trofeul era din Londra, iar câştigătoarea era dintr-o localitate mai mică din Anglia, cu o comunitate legată, care s-a mobilizat şi a votat în număr mare pentru „vecina” lor.

Acum câţiva ani, tot la Londra, o tânără a murit în locuinţa sa în care locuia singură, iar cadavrul său a fost descoperit abia după doi ani. A fost un eveniment bizar, pentru că tânără era o persoană sociabilă, plăcută, cu prieteni şi familie însă, evident, nu avea cu nimeni legături îndeajuns de strânse ca „retragerea” sa din viaţa socială să ridice semne de întrebare sau să facă pe cineva s-o caute.

—————————————

Suntem imigranţi de nevoie

 

Lumea în care trăim este plină de dificultăţi şi, cu siguranţă, majoritatea au plecat de la casele lor cu inimă grea, gândindu-se că la un moment dat se vor întoarce. Au plecat pentru că au simţit că anii trec pe lângă ei, iar viaţa nu este cea pe care au visat-o; locurile în care s-au născut nu o puteau oferi, iar ei nu puteau schimba asta. Aşa că au emigrat în locurile cu cele mai frumoase promisiuni, sperând că se vor face „oameni”. Mulţi au reuşit, iar ceilalţi sunt încă pe drum.

—————————————

Autor articol: Cristian Enache

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!