Scutul anti-racheta si nelinistile Estului

Articol publicat in sectiunea Editorialul săptămânii pe data 28 februarie 2010

Discutiile pe tema instalarii scutului american anti-racheta in Romania constituie un subiect de presa care nu se poate epuiza in cateva zile. El a „tinut afisul” cu vreo doua saptamani in urma, fiind

inghitit, in Romania, de „stirile de la ora cinci”, care acopera, de fapt, intreaga grila de stiri a televiziunilor. Un val de traznai, crime, accidente, catastrofe naturale, bocete adanci si ironii ieftine acopera audiovizualul romanesc, lasand problemele sociale pe seama crizei, pe cele politice pe seama schimbarilor din PSD si pe cele externe in plata Domnului. Scutul anti-racheta este, deja, de domeniul istoriei. Un soi de „amintiri din viitor”, deja discutate, ras-discutate si lasate, ca toate celelalte subiecte adevarate, in coada de peste. In realitate, este un subiect care abia incepe sa-si dezvaluie implicatiile. Iar acestea sunt extrem de vaste. Ele definesc sistemul nostru de aliante si prioritatile noastre externe pe lunga durata. Nu sunt o „ocazie”, un „moment”, ci sunt chiar expresia coerentei atitudinii noastre pe plan extern. Intr-un fel, momentul acesta se prefigura inca de la optiunea noastra pentru consolidarea relatiilor cu Alianta Nord-Atlantica in perioada mandatului lui Emil Constantinescu. Nu era doar optiunea unei directii politice, ci era un rezultat, mult intarziat, al imensei deschideri din decembrie 1989. Nu a fost, atunci, doar o revolta impotriva unui dictator. La Timisoara, in 20 decembrie, liderii revolutiei alcatuisera deja o lista a prioritatilor viitorului Guvern, intre care deschiderea spre Occident si apropierea de NATO erau puncte prioritare. Cine putea lua in seama, in 20 decembrie, asemenea vise? Nimeni, evident. Dar ele pornisera din insasi revolta acelor zile, din tineretea gandurilor celor aflati in strada si din speranta ca o normalitate a vietii va fi, candva, posibila. Normalitatea vietii unei natiuni nu exista, insa, fara o buna asezare a aliantelor sale si fara o corecta respectare a intereselor unei majoritati. S-a vorbit, nu demult, despre necesitatea unui referendum. Aceasta poate fi, sau nu, o decizie de ordin administrativ. Importanta este continuitatea unui proiect pe care, in diverse forme, natiunea romana l-a aprobat timp de doua decenii, desi nu s-a realizat decat inconstant, fragmentar. El va trebui, desigur, detaliat, rafinat, echilibrat. Nu se pune problema generarii unor tensiuni cu Rusia, nici a unei dezechilibrari in sistemul nostru, bine construit, de relatii internationale. Mai degraba, a sosit momentul unei abordari intense si lucide a problematicii „estului” (dupa frenezia „vestului”). Moldova, Ucraina, Rusia, iar la sud-est – Turcia. O regiune framantata, cu o istorie care nu ne semnaleaza prea multi prieteni in trecut, dar cu un viitor imediat care trebuie sa ne asigure parteneri functionali si constanti. Intre scutul anti-racheta si nelinistile Estului avem de asternut reteaua de inteligenta si de medieri a unei atente si profunde diplomatii.

Autor articol: Radu Ciobotea

Comentarii

Spune-ti si tu parerea!